Poveştile mele: Adânci bătrâneţi (4)

Click pentru Partea I + Partea a II-a  + Partea a III-a

Sofica se ridică brusc și îl privi țintă pe Lampie. O căldură nemaisimțită până atunci îi invadă brusc tot trupul și i se opri în obraji, care se aprinseră ca văpaia celui mai nimicitor foc.

Auzise că Lampie e în sat, dar nu dădu importanță veștii. Știa de sentimentele lui pentru ea, încă de când se jucau împreună pe ulițe, în copilărie. Simțise încă de pe atunci că băiatul îi purta o iubire curată, dar căreia nu avea de gând să-i răspundă. Prea multe se petrecuseră în viața ei de copilă, o copleșiseră și o făcuseră ursuză, inima i se asprise și se închise, depărtându-se conștient de orice urmă de iubire pe care o întrezărise în Lampie de multă vreme.

Îl evitase cu bună știință și ținuse departe orice altă ființă cu care nu era neapărat nevoie să vorbească.
Însă atunci, chiar în clipa aia, știa că Lampie era omul de care avea nevoie. Atunci și tot restul vieții ei. Nu avea sentimente pentru el, nu era un bărbat frumos, ci mai degrabă avea un suflet cald, ceea ce îl făcuse să îl îndrăgească în trecut. Spera doar ca armata să nu-l fi schimbat prea mult, să nu îi fi pietrificat sufletul, să o îndrăgească încă.

După toate aceste gânduri ce i se buluciră sub fruntea îmbrobonată, Sofica se îndreptă cu pași apăsați către el și îi spuse direct, privindu-l în ochi cu o hotărâre amețitoare:

- Lampie, am o vorbă cu tine. N-ai vrea să ieșim oleacă în tindă?

În acel momemt, o rumoare intensă se porni printre tinerii de la șezătoare, care îi urmăriră pe cei doi cu ochii aprinși de curiozitate până ce ieșiră din casă, fără să dea "Bună seara". 

Tradiția nescrisă a vremurilor spunea că la șezătoare, doi tineri care arată sentimente unul pentru celălalt ies în tindă doar după ce câteva seri la rând ea a stat lângă el sau chiar în poala lui, pentru a urma pașii firești pentru construirea unei relații.

Ieșitul în tindă era felul în care ceilalți tineri erau anunțați, fără vorbe, că cei doi au făcut un pas înainte și se vor logodi curând.

În tindă, noua pereche putea sta de vorbă ore întregi sau puteau merge mai departe, trecând la fapte care, în vremurile acelea nu erau agreate înainte de noaptea nunții, astfel încât unele mirese ajungeau să se mărite cu un copil în pântece, spre rușinea familiei.

Poveştile mele: Adânci bătrâneţi (3)

Click pentru Partea I + Partea a II-a 

Ninsoarea se oprise, iar două vrăbii zgribulite se gâlceveau în curte pe o fărâmă de pâine, spărgând liniștea amiezii. Se trezi din visare când nea Gelu îi dădu drumul la mână și căzu pe pernă, căci era prea mult efort pentru el să stea altfel decât întins.

Sofica nu îi ieșise niciodată din cuvânt și nu avea de gând să înceapă acum. Trase aer în piept, îi luă mâna osoasă și firavă între ale ei, o sărută cu drag și-i spuse încet:

- Bine, tăicuță, așa o să fac. De azi, merg la șezătoare. Acum mă duc să-ți pregătesc prânzul.

Se ridică și ieși, aruncând o ultimă privire bătrânului, care încuviință din cap, fără să deschidă ochii.

Spre seară, după ce-și termină treburile și se asigură că nea Gelu are tot ce îi trebuie, Sofica își puse hainele de duminică,  își trase pe ea cojocelul din lână groasă, își ascunse părul sub o basma albă cu flori mari, roșii, îl anunță pe tatăl ei că pleacă la șezătoare și, făcându-și semnul Sfintei Cruci, ieși pe poartă cu fuiorul de lână la subțioară.

Merse pe uliță printre nămeți și aceleași priviri curioase, auzind șușoteli peste garduri prin bătături. Era ceva neașteptat s-o vezi pe Sofica pe uliță după ce se lăsa întunericul, când cei mai mulți tineri se duceau la șezătoare, la tușica Lenuța.

Sofica nu luă pe nimeni în seamă, își văzu de drum și, odată ajunsă la tușica Lenuța, își scutură picioarele înzăpezite pe rogojina de la ușă și intră ca și cum ar fi făcut asta de când lumea. Dădu seara bună, neluând în seamă toate privirile aţintite către ea, și se îndreptă grăbită către singurul loc liber dintr-un colț retras al încăperii, pe o laiță veche, pe care de obicei nu stătea nimeni. Își scoase fuiorul și începu să toarcă lâna cu naturalețe, deși inima îi bubuia de emoție.

Ceilalți tineri șușoteau cât de discret puteau, făcându-și semne cu coatele și din priviri. Prezența Soficăi acolo, care fusese subiect de bârfă în repetate rânduri între ei, era de departe cea mai curioasă situație de multă vreme încoace. Fata înțelegea ce se întâmplă și începuse să se îmbujoreze ușor. Se aștepta la asta, însă aflată acolo, la fața locului, totul părea mult mai copleșitor decât își imaginase.

Nu apucă să hotărască ce să facă, dacă să mai rămână sau să plece, că intră un grup de trei tineri, printre care și Lampie. Imediat, privirea i se încrucișă cu cea a Soficăi. Aceasta se liniști brusc, aproape că zâmbi, iar lui Lampie, mut de uimire, i se puse un nod în gât. De emoție, de cât de surprins era să o vadă tocmai pe Sofica acolo, de căldura ce îl cuprinse și de sentimentele ce ieșeau din nou la suprafață, ca un râu din matcă, după ploi multe.

- Citește și Partea a IV-a - 

Poveştile mele: Adânci bătrâneţi (2)

Foto: Free photo 1510662 © Sergey Shapkin - Dreamstime.com

(Click pe link pentru Partea I)

N-avea Sofica timp de șezători și de îndrăgosteală, când umbla ca un titirez ziua întreagă să le țină în frâu, și de bine, de rău, reușea, așa mărunțică și firavă cum părea. Îi și plăcea să vadă totul pus la punct și avea o mare satisfacție să știe că ea singură le-a dat de cap.

Mai trecuseră vreo doi ani și Lampie nu avusese curajul să o oprească la vorbă, iar între timp venise vremea de armată. Cu sufletul mâhnit și sentimentele ascunse în suflet, plecă departe și în cei doi ani de armată veni acasă doar de patru ori. 

Penultima oară, tras de mânecă de prietenii lui din sat, a mers la o șezătoare, fără niciun gând anume, fără să se gândească vreo clipă că o va vedea acolo și pe Sofica. Amândoi erau deja la vârsta la care alți tineri din sat erau căsătoriți de ani buni, unii aveau și copii. Lampie a lăsat să treacă timpul pe lângă el cu gândul la Sofica, iar ea era prea prinsă în vârtejul treburilor zilnice și ocupată cu îngrijirea tatălui e tot mai bolnav, încât nu mergea la șezători niciodată, nu avea prietene și nici pețitori. Mergea prin sat doar cu treburi și oamenii se obișnuiseră cu felul ei de a fi, de a nu vorbi decât strictul necesar, de a nu răspunde la vorbele dulci ale vreunui tânăr care îndrăznea, din când în când, să se apropie mai mult. 

Sofica făcea tot posibilul să treacă neobservată, să fie băgată în seamă cât mai puțin. Se îmbrăca sobru, cu fuste lungi până în pământ. Singura pată de culoare era basmaua înflorată, ce-i acoperea părul bogat pe care uneori îl tăia singură cu foarfeca. Mergea cu capul în jos, ușor încruntată, ferindu-și ochii căprui și alungiți de privirile curioase. Saluta fiecare om ce îi ieșea în cale, doar pentru că așa se făcea pe la ei. Era totuși una dintre cele mai frumoase tinere fete din sat, deși zestrea era cam subțirică, dacă te luai după babele de pe la porți, care  cântăreau și măsurau pe fiecare din vorbe și priviri și apoi împărțeau vrute și nevrute în tot satul.

Într-o zi geroasă de iarnă, în care ningea necontenit, din patul în care zăcea de ani buni, nea Gelu, tatăl Soficăi, o chemă la el cu vocea-i răgușită. Se ridică cu greu în capul oaselor și o rugă să șadă lângă el. Sofica îl ascultă și se așeză pe marginea patului. Nea Gelu o apucă strâns de mână, căci era un efort imens pentru el să stea în capul oaselor.

- Fata mea, începu el, cu vocea stinsă. Ai trecut demult de vremea măritișului... De-ar fi doar gura satului care pune tot felul de povești pe seama ta, nu m-ar durea nici capul. Dar uite, am ajuns doar piele și os, de ani de zile îți sunt povară...

- Nu-mi ești povară, tăicuțule! sări Sofica.

- Simt că mult n-o mai duc, continuă el, de parcă nici n-o auzise. Sunt tot mai slăbit și nici să mănânc nu-mi mai vine. Fă-i tăicuțului tău un ultim hatâr, du-te la șezători și cată de te mărită, fata mea. Ăsta e singurul lucru care mă mai ține aici. Să te văd nevasta unui om în putere și harnic, și-apoi mi-oi încheia socotelile cu viața asta.

La auzul acestei rugăminți, Sofica îl privi cu ochii umezi și mari cât cepele, nevenindu-i să creadă ce auzea. Deja renunțase de ani mulți la ideea de familie, se vedea muncind din greu pentru gospodăria alor ei, având grijă de tatăl ei până la ultima suflare. Însă văzându-i privirea tulbure, ușor înlăcrimată, se uită pe fereastră pentru câteva clipe, să-și revină. 

Click pentru Partea a III-a + Partea a IV-a

Poveştile mele: Adânci bătrâneţi (1)

Photo by Annie Spratt on Unsplash

Notă: Cum momentan nu mai am material pentru povestea Sorinei şi nişte mici probleme de sănătate m-au cam ţinut departe de activităţile mele recreative, mai ales de blog, am zis totuşi să mai public câte ceva din ce am deja scris. Nu e nimic grav 😊 Dar e suficient cât să nu mai am dispoziţia şi energia să ţes continuarea la ce am scris anterior.  Plus că micul pui de om activ şi jucăuş a beneficiat aproape integral de puţina energie pe care am avut-o în ultimele zile. Revin cât de curând cu povestea Sorinei. Şi eu sunt tare curioasă cum o să se termine 😋


Moș Lampie stă în pragul ușii încruntat. Are în jur de 80 de ani, deși dacă îl întrebi câți ani are, de fiecare dată răspunde supărat: "Prea mulți, nepoate, prea mulți! Nu m-o lua odată Domnicu' că tare grele-mi sunt bătrânețile..."

Are un păr des și alb ca un Moș Crăciun și adesea îl zărești prin bătătură, șontâc-șontâc în bastonul lui din brad, bolborosind pe sub mustața deasă și ninsă. De când i-a murit soțioara, baba Sofica, Dumnezeu s-o aibă în Sfânta Lui pază, moșu' a devenit tot mai ursuz și mai plin de vorbe aprinse pentru oricine și orice îi taie calea sau îi apare în fața ochilor. Ba curcile din curtea alăturată, ba o pisică hoinară ce îndrăznește să calce pe iarba de sub vie, ba un guguștiuc ce își cântă trilul cocoțat pe gardul de sârmă reparat de atâtea ori că e mai mult petice, ba un vecin ce trece distrat pe uliță fără să salute, ba pe altul care a închis poarta prea zgomotos, ba un câine ce latră înfundat undeva în depărtare, vremea ba prea caldă, ba prea rece pentru oscioarele sale bătrâne. 

Moș Lampie e doar o palmă de om, un pic mai înalt de un metru jumate, rotofei ca un butoi de varză murată, cu ochii mici și negri, în care se citește limpede că nu suportă prea mulți oameni prin preajmă. Nimic nu-i intră-n voie, nimic nu-l mulțumește, găsește cusur şi vină oricui cu atâta ușurință încât ai zice că pentru asta trăiește.

Obrazul și fruntea au adunat de-a lungul anilor ridurile sufletului său buhăit, ale supărărilor și neajunsurilor. 

Chiar și când trăia răposata, tot bodogănind și strâmbând din nas îl aflai, dar de când a rămas singur, tot mai rău i s-au înnegurat apele lui Moș Lampie. Baba Sofica a trecut la cele veșnice în urmă cu cinci ani. Îi duce lipsa, ca orice om care, încă din tinerețe, a împărțit cu femeia lui aceeași casă, același pat, aceeași viață, cu bune și rele. Îi duce lipsa mai ales în gospodărie, fiind nevoit să facă totul singur, de la cumpărături, la gătit și la curățenie. Mai vine o nepoată din când în când și-l mai ajută cu una-alta. Și băiatul cel mare, locuind la câteva zeci de kilometri distanță, îl vizitează o dată pe lună. Ceilalți doi sunt plecați departe, unul în nordul țării, celălalt în Franța. 

Oricum nu este prea încântat de vizite. Își dorește să îi ajute cineva cu treburile, dar să-l lase în plata Domnului. N-are chef de vorbă sau de companie.

Baba Sofica fusese o femeie mlădie și aprigă, trasă prin inel, vorba poetului. Cu părul negru și ondulat, adesea lung până la jumătatea spatelui, pe care și-l ascundea sub o basma înflorată încă dinainte să se mărite cu Haralambie, cum îl chema de fapt pe Moș Lampie, dar nimeni nu-i zisese vreodată așa. 

Intraseră în vorbă la o șezătoare, în satul lor natal, întins pe o câmpie, unde toată lumea știa pe toată lumea. Sofica și Lampie stăteau pe aceeași uliță și se cunoșteau din copilărie, când fuseseră într-o vreme apropiați. Se născuseră după primul război mondial. Copilăriseră împreună, el fiind mai mare cu doar doi ani decât ea. Se jucaseră adesea pe drumul prăfuit, cu ceilalți copii din sat, fuseseră vara la scăldat și iarna la săniuș, merseseră chiar și la seceriș împreună mulți ani la rând, familiile lor având câteva pământuri vecine. Atunci Lampie și Sofica, se alergau și se ascundeau printre spicele de grâu până unul dintre părinți le observa lipsa și îi chema la treabă.

Cu trecerea timpului, greutăți și necazuri venind peste familiile lor, joaca pe uliță a devenit o raritate. Ei au crescut, fiind nevoiți să muncească tot mai mult cot la cot cu cei mari. Lampie o mai privea din când în când pe Sofica din depărtare, la seceriș. Îi era dragă și ar fi vrut să se apropie de ea. 

Mai târziu, familia ei fusese nevoită să vândă mare parte din pământuri, iar mama ei murise, așa că Lampie n-o mai vedea decât foarte rar doar pe uliță, cum trecea ducând căldările cu apă de la fântâna din sat. Dădea "Bună ziua" și trecea mai departe, veșnic tăcută, grăbită să ajungă acasă unde nu-și vedea capul de treburi. Parcă nici nu-l cunoscuse vreodată, parcă nu fuseseră vreodată tovarăși de joacă, așa trecea pe lângă el.

Trăgea tare să le facă pe toate, tatăl ei fiind bolnav, iar celelalte patru surori ale ei muriseră la puțin timp după naștere, așadar rămăseseră toate la mâna și la mila ei. Avea vaci de trimis la păscut si de muls, grajduri și cotețe de curățat, avea de gătit, de spălat rufe la albie, cele câteva petice de pământ rămase de arat, de sădit, de cules. Astea și multe-multe altele.

Click pentru Partea a II-a + Partea a III-a + Partea a IV-a