Poveştile mele: Adânci bătrâneţi (1)

Photo by Annie Spratt on Unsplash

Notă: Cum momentan nu mai am material pentru povestea Sorinei şi nişte mici probleme de sănătate m-au cam ţinut departe de activităţile mele recreative, mai ales de blog, am zis totuşi să mai public câte ceva din ce am deja scris. Nu e nimic grav 😊 Dar e suficient cât să nu mai am dispoziţia şi energia să ţes continuarea la ce am scris anterior.  Plus că micul pui de om activ şi jucăuş a beneficiat aproape integral de puţina energie pe care am avut-o în ultimele zile. Revin cât de curând cu povestea Sorinei. Şi eu sunt tare curioasă cum o să se termine 😋


Moș Lampie stă în pragul ușii încruntat. Are în jur de 80 de ani, deși dacă îl întrebi câți ani are, de fiecare dată răspunde supărat: "Prea mulți, nepoate, prea mulți! Nu m-o lua odată Domnicu' că tare grele-mi sunt bătrânețile..."

Are un păr des și alb ca un Moș Crăciun și adesea îl zărești prin bătătură, șontâc-șontâc în bastonul lui din brad, bolborosind pe sub mustața deasă și ninsă. De când i-a murit soțioara, baba Sofica, Dumnezeu s-o aibă în Sfânta Lui pază, moșu' a devenit tot mai ursuz și mai plin de vorbe aprinse pentru oricine și orice îi taie calea sau îi apare în fața ochilor. Ba curcile din curtea alăturată, ba o pisică hoinară ce îndrăznește să calce pe iarba de sub vie, ba un guguștiuc ce își cântă trilul cocoțat pe gardul de sârmă reparat de atâtea ori că e mai mult petice, ba un vecin ce trece distrat pe uliță fără să salute, ba pe altul care a închis poarta prea zgomotos, ba un câine ce latră înfundat undeva în depărtare, vremea ba prea caldă, ba prea rece pentru oscioarele sale bătrâne. 

Moș Lampie e doar o palmă de om, un pic mai înalt de un metru jumate, rotofei ca un butoi de varză murată, cu ochii mici și negri, în care se citește limpede că nu suportă prea mulți oameni prin preajmă. Nimic nu-i intră-n voie, nimic nu-l mulțumește, găsește cusur şi vină oricui cu atâta ușurință încât ai zice că pentru asta trăiește.

Obrazul și fruntea au adunat de-a lungul anilor ridurile sufletului său buhăit, ale supărărilor și neajunsurilor. 

Chiar și când trăia răposata, tot bodogănind și strâmbând din nas îl aflai, dar de când a rămas singur, tot mai rău i s-au înnegurat apele lui Moș Lampie. Baba Sofica a trecut la cele veșnice în urmă cu cinci ani. Îi duce lipsa, ca orice om care, încă din tinerețe, a împărțit cu femeia lui aceeași casă, același pat, aceeași viață, cu bune și rele. Îi duce lipsa mai ales în gospodărie, fiind nevoit să facă totul singur, de la cumpărături, la gătit și la curățenie. Mai vine o nepoată din când în când și-l mai ajută cu una-alta. Și băiatul cel mare, locuind la câteva zeci de kilometri distanță, îl vizitează o dată pe lună. Ceilalți doi sunt plecați departe, unul în nordul țării, celălalt în Franța. 

Oricum nu este prea încântat de vizite. Își dorește să îi ajute cineva cu treburile, dar să-l lase în plata Domnului. N-are chef de vorbă sau de companie.

Baba Sofica fusese o femeie mlădie și aprigă, trasă prin inel, vorba poetului. Cu părul negru și ondulat, adesea lung până la jumătatea spatelui, pe care și-l ascundea sub o basma înflorată încă dinainte să se mărite cu Haralambie, cum îl chema de fapt pe Moș Lampie, dar nimeni nu-i zisese vreodată așa. 

Intraseră în vorbă la o șezătoare, în satul lor natal, întins pe o câmpie, unde toată lumea știa pe toată lumea. Sofica și Lampie stăteau pe aceeași uliță și se cunoșteau din copilărie, când fuseseră într-o vreme apropiați. Se născuseră după primul război mondial. Copilăriseră împreună, el fiind mai mare cu doar doi ani decât ea. Se jucaseră adesea pe drumul prăfuit, cu ceilalți copii din sat, fuseseră vara la scăldat și iarna la săniuș, merseseră chiar și la seceriș împreună mulți ani la rând, familiile lor având câteva pământuri vecine. Atunci Lampie și Sofica, se alergau și se ascundeau printre spicele de grâu până unul dintre părinți le observa lipsa și îi chema la treabă.

Cu trecerea timpului, greutăți și necazuri venind peste familiile lor, joaca pe uliță a devenit o raritate. Ei au crescut, fiind nevoiți să muncească tot mai mult cot la cot cu cei mari. Lampie o mai privea din când în când pe Sofica din depărtare, la seceriș. Îi era dragă și ar fi vrut să se apropie de ea. 

Mai târziu, familia ei fusese nevoită să vândă mare parte din pământuri, iar mama ei murise, așa că Lampie n-o mai vedea decât foarte rar doar pe uliță, cum trecea ducând căldările cu apă de la fântâna din sat. Dădea "Bună ziua" și trecea mai departe, veșnic tăcută, grăbită să ajungă acasă unde nu-și vedea capul de treburi. Parcă nici nu-l cunoscuse vreodată, parcă nu fuseseră vreodată tovarăși de joacă, așa trecea pe lângă el.

Trăgea tare să le facă pe toate, tatăl ei fiind bolnav, iar celelalte patru surori ale ei muriseră la puțin timp după naștere, așadar rămăseseră toate la mâna și la mila ei. Avea vaci de trimis la păscut si de muls, grajduri și cotețe de curățat, avea de gătit, de spălat rufe la albie, cele câteva petice de pământ rămase de arat, de sădit, de cules. Astea și multe-multe altele.

Click pentru Partea a II-a + Partea a III-a + Partea a IV-a