Noiembrie

Toamna, cu rochia-i zdrențuită,

Cu inima tulbure, pustiită,

Trimite în valuri lacrimi din cer

Și frunzele una câte una pier.

Coboară în cercuri către pământ,

În rotocoale viu-colorate dansând, 

Făcând copacii să jelească goi,

Să viseze la aprilie, la straie noi.

Toamna se duce, privește în urmă

La iarna ce toată suflarea o curmă;

Noiembrie își dă duhul într-un târziu

Lăsându-ne frig, întuneric, pustiu...

Vecina scrie un roman

De mai bine de un an

Vecina scrie un roman;

Înşiră pagini după pagini

Cu multe corecturi pe margini.

Se pierde printre ştersături

Şi prea multe tăieturi

Când îi curg alambicate

Gândurile-amestecate.

Chiar şi noaptea pe la trei

Bea cafea din cana ei,

Îşi pune bine ochelarii 

Căci alunecă, ştrengarii,

Şi ţese poveşti de iubire

Când somnul e doar amintire.

Mai târziu, după patru,

Parcă o îmbie patul,

Rămâne-n pană de idei,

Iar mâţa pe perna ei

Doarme de vreo zece ceasuri.

Măcar nu mai face nazuri.

Vecina scrie liniştită

Lângă-un buchet de levănţică

Şi cu greu, printre pasaje,

Conturează personaje

Şi-ntâmplări nepovestite,

Neştiute, necitite.

Pe fereastră-acum priveşte

La soarele ce se trezeşte

Şi zâmbeşte obosită

La povestea mâzgălită.

Aţi văzut vreodată...?

Aţi văzut vreodată un trandafir cum moare,

Cum îi pier petalele triste pe cărare,

Când nu se uită nimeni şi numai vântul

Domneşte în grădină, cutreierând pământul?...

Aţi văzut vreodată cum se aprind stejarii,

Când plânge pădurea că sunt daţi uitării,

Împodobind doar suflete şi minţi rătăcitoare,
Suspinând încet că toamna-i trecătoare?...

Aţi văzut vreodată apusul în octombrie

Când cerul deodată parcă e fiinţă vie,
Amestecând culori la capăt de univers

Pentru poeţii care mai varsă câte-un vers?...

Octombrie

Octombrie, luna în culori de toamnă,

Se plimbă prin grădini în paşi de doamnă,

Cu delicateţe, atinge frunzele pe rând,

Le priveşte cum cad înfrânte pe pământ.

Se aprind roşii, galbene şi arămii,

Lăsând copacii toţi trişti şi pustii,

Îi părăsesc când bruma peste ei se lasă,

Nimic nu mai rămâne din pădurea deasă.

Sufletul se strânge de dor dulce-amărui,

De teamă că rămâne din nou al nimănui,

Stă zgribulit lângă-un morman de frunze moarte

Şi-şi numără pe degete speranţele deşarte...

Winter Joy

White pure thoughts in your heart,

Gifts wrapped up, loving art,

Sparkling colours and cute lights…

It’s Christmas!

Flurries caressing your face,

Cozy warmth and joyful grace,

Children laughing, playing around…

It’s winter!

Christmas carols, warm hot tea,

Friends and family around the tree,

Cinnamon cookies, smiles and hugs…

It’s magic!

His naughty elves – the greatest team,

His reindeer sleigh, fulfilling dreams,

Soft beard, red coat, the mildest eyes …

It’s Santa!

Scrisoare către Moş Crăciun

sursă foto

Printre stele, departe de soare, după nori mari și pufoși

Șade Moșu’ cu-ochi sfioși, și citește o scrisoare.

“Hmmm, un suflet necăjit...”, îi șopti unui spiriduș

Ce se apropie pâș-pâș. Și se puse pe citit...

„Dragă Moș Crăciun, om bun, e prima oară când iți scriu,

Deși e mult de când te știu, sper să mă asculți acum.

Nu sunt copil, deși aș vrea, și multe nu am cum să-ți cer

Dar totuși nu renunț să sper că ce-mi doresc tu îmi vei da.

Ai vrea să mă primești tu oare în căsuța ta de nea

Când plouă în inima mea, când nu mai am loc în lumea mare?

Ai vrea să-mi dai un adăpost, printre povești și spiriduși

Când mi se-nchid în față uși și simt că viața n-are rost?

Cu aromă de scorțișoară, de lapte, prăjituri și portocale,

Căsuța ta are de toate, și umple sufletele goale.

Ţi-aş cânta în schimb colinde în seara Sfântă de Ajun

Cu versurile din străbuni, şi ţi-aş pregăti merinde. 

Ţi-aş citi apoi poveşti, basme străvechi  şi povestiri 

Feţi-Frumoşi şi Cosânzene îţi vor trezi amintiri...

Dar dacă totuși cer prea mult, și nu îmi poți da găzduire

Aș vrea măcar să-ţi umpli tolba cu stropi magici de iubire,

Să cerni petale de bunătate, să deschizi inimi împietrite,

Să trezești mințile-adormite, să ningă mereu cu sănătate.

Să cânte îngerii în ceruri pentru cei dragi plecați demult,

Să mângâi ochii de adult ce zac în noi plini de nimicuri.

Iar cel mai mult îmi doresc să-i putem iubi și accepta,

Să-i putem ierta și îmbrățișa, chiar și atunci când ne greșesc

Pe toţi cei ce ne înconjoară. Iar anul ăsta de Crăciun,

Când ne va-ncânta zăpada, aș vrea să fim cu toți mai buni...”

………………………………………………………………………………………………

Moșul oftă fără să vrea și își mângâie barba albă ce ascunde secretele atâtor suflete mâhnite. Se ridică ușor și, însoțit de spiridușul cel poznaș, își luă tolba și se uită lung în ea. Aromele copilăriei, un brad de Crăciun frumos împodobit, colinde murmurate de glasuri candide, flori de gheață, nelipsitele jucării... și câte și mai câte nu adăposteau tolba cea fermecată...

Moș Crăciun privi lung pe fereastră. Era departe de lume, departe de cei pe care îi vizita an de an, doar într-o singură noapte. Și totuși le simțea durerea și neputința... O lacrimă i se prelinse pe obraz și se rostogoli pe podeaua de lemn, transformându-se în praf de stele... Moșul știa... Moșul simțea... și avea de gând să aline...

Anotimpul căderilor

sursă

 

Cad fructe, zdrobindu-se de pământ într-un ultim sărut dulce-amărui

Cad frunze, cu foșnet firav și trist de octombrie

Cad lacrimi din cer, alinând îndelungi arșițe și dureri ascunse

Cad suflete, vărsându-și amarul în cupe învechite

Cad brume cu mângâieri reci pe tufănele zgribulite

Cad gânduri neînțelese în jurnale, rânduri-rânduri

Cad tăceri înlăcrimate peste scrisori uitate prin sertare

Cad petale, frângându-se haotic în culori pastelate

Cad pleoape și se odihnesc după nopți prea lungi de vară

Cad cuvinte, golind suflete încărcate de prea mult soare, de prea mult nor

Cad clipe la-ntâmplare și se scurg prea grăbite spre infinit

Cad semințe pe pământul obosit după un an roditor

Cad stele împletite cu dorințe ce poate se vor împlini cândva

Cad note pe un pian prăfuit, odihnă degetelor acum amorțite

Cad amintiri șoptite lângă portretele de pe-un perete îngălbenit

Cad struguri cu parfum din trecut printre ploi mohorâte și reci

Cad frunze grele de nuc pictate în arămiu de o mână nevăzută

Cad ultimele bătăi de inimă printre straiele bălai ale verii...

Toamna...

Balada fetei cu visele roz

source

Replică la Balada omului care a îmbrăţişat cerul

- Hei, tu? Oare mă mai ştii?
Oare mă mai cunoşti?
Sunt eu, fata cu visele roz.
Îţi aminteşti?

Cea care ţi-a pictat curcubeie pe cerurile magice,
mâzgălindu-ţi sufletul în culori.

Cea care ţi-a sculptat amintiri adânci, jucăuşe,
schiţându-ţi riduri poznaşe în priviri.

Cea care ţi-a sărutat visele în nopţile cu lună plină,
transformând haosul în praf de stele.

Sunt eu, o fată naivă, cu suflet de porţelan,
cu visele roz ca o amintire din copilărie,
o pată de culoare în lumea mare şi gri,
o adiere blândă, răscolind parfumul ameţitor al teilor,
cu inima senină ca cerul dimineţilor de primăvară.

A fost odată ca niciodată
această fată cu magie în vene şi capul în nori,
care se pierde adesea printre doruri negrăite,
care nu a uitat nici o clipă să privească în sus,
care, dacă ar fi să se mai nască o dată, 
ar alege să fie un unicorn hoinar sau
dragonul care a răpit prinţesa şi a închis-o în turn.

Îţi mai aduci aminte oare?...

Tu eşti...

Iubirea mea cu gust de cireşe sărutate de soare cu tandreţe,

Iubirea mea cu aromă de marţipan în culori tumultoase,

Iubirea mea pufoasă ca un pandişpan savurat cu poftă,

Iubirea mea cu sclipiri de porţelan într-un magazin de suveniruri!

Balada omului care a îmbrățișat cerul

-          Hei tu! Oare mă mai știi?

Oare mă mai cunoști ?

Sunt eu, omul care a îmbrățișat cerul.

Îți amintești?

Cel care a furat scântei de soare adormit

și ți le-a pus în păr, printre castane.

Cel care a împrumutat candoarea lunii duioase

și ți-a făcut cunună presărată cu petale.

Cel care a strâns stropi de ploaie în palme,

țesându-ți rochie cristalină ca roua dimineții.

Sunt eu, un om rătăcit printre oameni,

cu un pas mai aproape de cer,

cu mâinile mânjite de un etern azur,

cu ochii aprinși de tăceri celeste,

cu trupul agățat în mii de constelații prăfuite.

 ...

A fost odată ca niciodată
acest om care a îmbrățișat cerul pe ascuns,
cu sfiala a două mâini ce se întâlnesc pentru prima oară.
L-a îmbrățișat cu ochii luminoși
ca marea la răsărit de soare,
cu sufletu-i bubuind de iubire neîntinată,
cu pacea-i tainică pogorâtă
din adâncul inimii reînnoite. 

Îți mai aduci aminte oare?...