Balada omului care a îmbrățișat cerul

-          Hei tu! Oare mă mai știi?

Oare mă mai cunoști ?

Sunt eu, omul care a îmbrățișat cerul.

Îți amintești?

Cel care a furat scântei de soare adormit

și ți le-a pus în păr, printre castane.

Cel care a împrumutat candoarea lunii duioase

și ți-a făcut cunună presărată cu petale.

Cel care a strâns stropi de ploaie în palme,

țesându-ți rochie cristalină ca roua dimineții.

Sunt eu, un om rătăcit printre oameni,

cu un pas mai aproape de cer,

cu mâinile mânjite de un etern azur,

cu ochii aprinși de tăceri celeste,

cu trupul agățat în mii de constelații prăfuite.

 ...

A fost odată ca niciodată
acest om care a îmbrățișat cerul pe ascuns,
cu sfiala a două mâini ce se întâlnesc pentru prima oară.
L-a îmbrățișat cu ochii luminoși
ca marea la răsărit de soare,
cu sufletu-i bubuind de iubire neîntinată,
cu pacea-i tainică pogorâtă
din adâncul inimii reînnoite. 

Îți mai aduci aminte oare?...