Mai mult decât o geantă

Geanta, o lume tainică a femeii, un haos perfect organizat (în multe cazuri), un univers feminin care cuprinde multe obiecte necesare, dar și tot felul de nimicuri. Clasic, nu?

Dar oare... cum ar fi dacă în loc de toate astea, geanta ar fi un dispozitiv de făcut cafea!  Nu sunt o fană a cafelei, din diverse motive, dar aroma ei este demențială, recunosc că îmi trezește simțurile, deși nu pot s-o beau. Mi se pare plin de farmec acest tabiet zilnic al majorității persoanleor pe care le cunosc. Este un ritual care are sfințenia lui și este mereu însoțit de zâmbete largi și o doză de leneveală, înainte ca băutoarea să se încarce cu energie, fizic și spiritual.

Și pentru că îmi plac mai degrabă ceaiurile, ce bine ar fi să am dispozitivul de făcut ceai, la purtător. Să apăs un buton și gata ceaiul fierbinte de fructe de pădure. Ar merge la fix cu niște cornulețe făcute în casă, într-o zi plângăcioasă de octombrie...

Geanta ar putea să capteze sentimentele pe care le avem într-un anumit moment și să-și schimbe culoarea în funcție de acestea, transmițând celor din jur un mesaj, mai  mult sau mai puțin plăcut. Să știe lume cu cine are de-a face și cum să trateze o persoana euforică sau cu nervii la pământ.

Sr putea foarte bine să fie o ținută “la pachet”, pe care să o despachetăm la destinație și să o purtăm doar acolo.

Într-o notă mai idealistă, geanta ar fi bună de păstrat amintiri. Mi le-aș purta cu drag pe absolut toate, să le scot pe rând, să le pun în compartimente separate. Amintirile triste le-aș îndesa bine într-un compartiment ascuns, cu eticheta: “Atenție! Umblați cu grijă! Pot cauza dureri de suflet și depresii”.

Amintirile frumoase le-aș ține la îndemână, iar când aș fi indispusă, aș mai scoate câte una din copilărie sau din orice altă perioadă, cu condiția să fie ceva fain și demn de revăzut, de retrăit.

Revenind la realitate, cu drag pentru cine dorește un pont, Magazinele Reeija sunt o sursă reală de inspirație pentru noi, femeile, pentru că ne dorim calitate și diversitate în materie de genți de damă. Reija pune accentul pe nevoile noastre, pe utilitate, dar și pe partea artistică, oferind o gamă de poșete pe gustul fiecăreia. Încercați și o să vă convingeți!

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Aici se vindecă suflete

Am nevoie să fiu singură, întelegi ? Doar o vreme, doar cât să pot să respir din nou.

Unde? Mai ții minte vacanța de la Straja, de anul trecut? Da, de la vila Alpin... Știu, știu a fost frumos în doi, romantic, de vis. Și traseele..., peisajele fantastice, eram rupți de lume, doar noi...

Dar acum simt nevoia, cum să-ți explic? Nevoia să nu mai împart timpul cu nimeni, să mă ocup de mine însămi, să citesc cărțile pe care le amân de atâta timp, să stau de vorbă cu toamna, să las inspirația să-și facă de cap printre foile albe ale agendei pe care o amăgesc rar cu două-trei cuvinte... nu mai pot să fac toate astea aici, nu am spațiul și atmosfera necesare.

O să mă duc singură la Alpin, câteva zile. Pentru ca mi-am pierdut culorile, am devenit una cu orașul ăsta gri, oamenii mi-au intoxicat sufletul, și singurul mod să îmi revin este o cură solo de purificare la munte.

            Da, daaa, știu că o să fie frig în perioada asta, dar pentru prima oară nu îmi pasă. Vreau să urmăresc traseul stropilor de ploaie pe geam. N-ai idee cât de liniștitior este. Vreau să simt umezeala din aer și frigul cum îmi străbate tot corpul, ca apoi să mă cuibăresc între perne la căldură, să beau un ceai fierbinte, să strâng la piept o carte. Deși nu știu dacă mă pot concentra la citit, nu acolo, la Straja. Pentru că departe de tumultul zilnic, natura se cere citită, înțeleasă, iubită, mai mult ca orice. Sunt atâtea pagini nescrise acolo, în munți, trebuie doar să le acorzi timpul, atenția și afecțiunea...

            Oare chiar înțelegi?...

            Îți amintești camera noastră? Eram înconjurați de păduri tăcute, dar care, dacă ar fi avut capacitatea să vorbească, offf, câte ne-ar mai povesti, știi?...

...................................................

            Dragul meu,

            E atât de bine aici la pensiunea Straja, nu la fel de bine ca anul trecut, pentru că  nu ești tu... dar este exact cum mi-am dorit de data asta. Au aceleași facilități, le știi foarte bine. Și acest wireless, spre norocul tău, că altfel stau departe de tehnologie, cum ți-am spus. Oare cei de aici, de la Alpin, știu că cel mai bun serviciu wireless pe care oferă cu mărinimie turiștilor este în natură? Oare știu că cele mai bune facilități pe care ni le pun la dispoziție sunt peisajele ca în basme, traseele de care nu mă pot sătura vreodată? Oare știu că pe lângă cele trei stele de confort li se mai adaugă alte miliarde de stele de pe cerul senin, ca bonus că au ales o locație atât de binecuvântată,  care vindecă boli sufletești și alină dureri de inimă?... Ar trebui să le spună cineva...

Deși mi-e tare dor de tine, nu sunt chiar atât de singură... Toamna mi-e vecină, aici, aproape de cer, mă simt îmbrățișată de o forță nevăzută. Nici nu aș putea să-ți explic ce simt când dau nas în nas cu munții împăduriți, atinși de magia în culori a lui octombrie. O să spui că e stupid, dar... mi-aș dori să pot îmbrățișa fiecare copac în parte, să pot lua cu mine și păstra toate frumusețile de aici. Nu-mi vor fi niciodată, dar niciodată de ajuns. Toamna mă hipnotizează cu măiestria ei, aș vrea să pot sta fără să clipesc. Am ajuns la concluzia că dacă ar fi să pierd vreodată un simț, măcar să  nu fie vederea. Deși  știu că toate sunt la fel de importante...

Îți spun sincer că încep să găsesc ceea ce căutam. Stau în grădină, pe băncuța noastră preferată, și privesc cum cad frunzele, ca și gândurile mele pe foaie. Simt cum îmi curge inspirația prin vene. Este locul perfect pentru artă. Am făcut și câteva zeci de poze, am desenat. Este locul perfect pentru a-mi rispi gândurile grele și a-mi potoli setea de natură, chiar dacă doar pentru scurt timp.

Știi, ieri am vizitat Schitul Straja. Nu pot să îți spun în cuvinte ce am simțit. Anul trecut nu am ajuns aici. Am stat prea puțin. Este un sentiment unic, divin, cum n-am mai experimentat niciodată... Am simțit o conexiune puternică de cum am intrat, am simțit cum mă cuprinde o liniște și o ușurare greu de descris. Am simțit cum o lumină necunoscută îmi invadează sufletul și mintea.

Am simțit că am dus până acolo poveri grele, de care nu știam cum voi putea vreodată scăpa... Iar când am plecat... parcă eram alt om. Ușoară ca un fulg, cu capul sus, cu speranțe noi, m-am îndreptat către vilă și nu am putut adormi decât foarte târziu. Mi-a rămas gândul la ce am trăit acolo. Am lăsat pixul să alunece pe foaie,  vegheată de luna plină care nu avea somn, ca și mine...

......................

Ai răbdare, iubitule. Nu vreau decât să mă pierd în munți. O să revin în brațele tale în câteva zile, pentru că nicăieri nu e mai bine ca acasă. Tu ești acasă...

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Miez de poezie

Nu, nu voi scrie o poezie. Doar că acest miez de lapte îmi transmite imagini şi simţiri care de care mai lirice. Nu m-am gândit vreodată că şi brânza poate fi o sursă de inspiraţie, şi una destul de bogată, deși sunt o fană declarată a acestui aliment.

Sunt atâtea gânduri poznaşe sau melancolice care mi se învălmăşesc haotic în minte... Amintiri frumoase și aspirații se împletesc și se dezbină la fel de ușor.  

Mmmm... Miez de lapte... un crâmpei de poezie scrisă printre vălătuci, printre vise diurne care stau gata să se sfărâme la prima clipire a razelor de soare.

Sau bulgări de zăpadă în mâini zgribulite, așteptând nerăbdători să-nceapă hârjoana.

Sau fulgi de nea uşori ce-mi gâdilă fața, aș putea să jur că îi aud chicotind.

Sau spuma mării ce îmi izbește picioarele goale, obosite de atâta mers pe plajă la apus, dar fericite că pot hoinări fără grijă până în zori.

Sau obrajii inocenţi, în care înfloresc brusc bujorii vinovăţiei când autorul boacănei a fost descoperit.

Sau îmbrăţişarea mea preferată în care mă cuibăresc leneșă în serile de iarnă pentru că nici o sursă de căldură nu îmi poate încălzi atât de complet sufletul.

Sau perna pe care îmi vărs sacul plin de probleme și griji pe care le-am strâns fără intenție în timpul zilei.

Sau rotocoalele de fum care se înalță elegant din coşul casei părinteşti și mă fac să respir ușurată că încă mă mai așteaptă cineva în prag cu brațele larg deschise.

Sau mielușeii de pe câmpiile înflorite, primăvara, ființe dragi care ne încântă inima prin veselia lor și ne îmbie la visare.

Sau barba albă a bunicului, bietul, sipet fermecat cu sute de povești spuse, altele ascunse sau uitate. Era bătrân bunicul. Și calm. Și tăcut. Oare câte ar mai fi avut de împărtășit dacă ar fi fost ascultat?... Privirea lui pierdută în zare ar fi spus atâtea, dacă am fi știut să o citim...

Sau primul trandafir, alb, martor fără voie la primul nostru sărut candid, la primele promisiuni copilărești, la primele îmbrățișări stângace și magice.  

Sau frişca pregătită în casă de mama, pe care noi, copiii, o încercam pe furiş cu degetul, când ea nu era atentă.

Sau îngerii care ne veghează somnul, chiar dacă toată ziua le-am dat bătăi de cap.  

Sau șoaptele calde ale mamei atunci când, bolnavă fiind, erau cel mai bun medicament, alinarea supremă, pentru că nimic nu e mai bine primit pe lume decât mângâierea ființei care mi-a dat viață.

Sau copilăria însăși. Miezul vieții omenești, universul naivității și al inocenței, etapa din care mi-aș dori să am amintiri cât mai clare și mai concise, dar ahhhh, parcă tot mai multe se pierd și se amestecă într-o nebuloasă greu de descifrat...

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Preţioasele

De obicei când spunem “dependenţă”, parcă vorbim despre ceva negativ, care trebuie neapărat tratat şi înlăturat. Însă uneori dependenţele nu sunt nişte meteahne cu care trebuie să luptăm. Ci sunt poveşti care trebuie scrise şi rescrise, trăite cât mai intens, pentru a nu le pierde gustul şi culoarea. Departe de a deveni rutină, acele dependenţe sunt de fapt filmele pe care le rulăm fără să ne dăm seama, sunt bucăţi din noi, sunt acele cărămizi de bază care ne construiesc personalitatea şi ne fac unici şi diferiţi, din fericire, unii faţă de alţii.

Personal am câteva dependenţe din categoria “uşoară”, “fără de care nu se poate”şi “comori la purtător”.

Sunt dependentă de lumi care nu există, visez foarte mult cu ochii deschişi. Este de ajuns o melodie, o frază, o poză, o aromă ca să dispar pentru o vreme în altă dimensiune. Sinceră să fiu am ajuns să cred că trăiesc mai mult printre nori decât pe pământ, dar nu-i bai, pentru că  nu-mi displace, iar cei din jur s-au obişnuit. Îşi dau seama când sunt “cu ei” şi când nu. Mai ceva ca într-o comedie!

Viaţa reală nu este tocmai plăcută uneori aşa că de ce nu aş îndulci-o cât mai mult cu visări diurne şi benefice pentru blogul meu şi oamenii care îl citesc?

Sunt dependentă de muzică. Îmi plac melodiile care îmi transmit emoţii puternice, care mă fac să trăiesc alte vieţi, să îmi pun la încercare empatia şi să mă simt fericită sau tristă, după caz, dovadă că artistul respectiv şi-a atins scopul.

Sunt dependentă de oameni frumoşi. Când spun asta mă refer în primul rând la frumuseţea lor spirtuală care le străbate fiecare celulă din corp pentru a-i face atât de frumoşi şi fizic. Este pur şi simplu încântător să ai asemenea oameni în preajmă (sau chiar la mii de kilometri distanţă), să ai o resursă zilnică de frumuseţe, de bunătate, de voie bună, de strălucire sufletească, de zâmbete sincere şi braţe primitoare la orice oră. Existenţa lor vindecă. Existenţa lor motivează. Simpla lor existenţă este pentru mine o doză infinită de inspiraţie, de pace interioară şi de chef zilnic de viaţă. Pentru că îi iubesc şi mă simt iubită.

                Nu în cele din urmă, sunt dependentă de frumos, de artă, de culoare, de lumină, de soare (motiv pentru care aştept să treacă iarnă care stă în calea razelor mele de fericire). Şi câte or mai fi!... multe şi mărunte...

Partea cea mai bună a acestor dependenţe preţioase? Nu există remediu… spre deosebire de dependenţa personajelor din filmul “Tentaţiii (i)rezistibile” unde cei trei trebuie să lucreze puţin ca să îşi aducă moralul pe linia de plutire.

P.S. Am scris acest text cu întreruperi. De ce? Pentru că sunt dependentă de o anumită reţea de socializare unde găsesc tot timpul poze şi texte care mă inspiră şi mă fascinează. Sau mai bine zis, de fapt oamenii din spatele acestor creaţii au efectul acesta asupra mea. O parte din oamenii frumoşi pe care i-am menţionat mai devreme şi chiar dacă nu îi cunosc, profunzimea lor ţine de cald. La propriu şi la figurat. Oamenii aceştia aduc atât de multă lumină în sufletele pe care le ating prin cuvintele sau imaginile lor, încât uneori nici nu e nevoie de mai mult.

P.P.S. Pentru o viaţă fericită, îmi port dependenţele cu grijă la vedere, poate-poate îi molipsesc şi pe alţii :)

Articol scris pentru SuperBlog 2013