Miez de poezie

Nu, nu voi scrie o poezie. Doar că acest miez de lapte îmi transmite imagini şi simţiri care de care mai lirice. Nu m-am gândit vreodată că şi brânza poate fi o sursă de inspiraţie, şi una destul de bogată, deși sunt o fană declarată a acestui aliment.

Sunt atâtea gânduri poznaşe sau melancolice care mi se învălmăşesc haotic în minte... Amintiri frumoase și aspirații se împletesc și se dezbină la fel de ușor.  

Mmmm... Miez de lapte... un crâmpei de poezie scrisă printre vălătuci, printre vise diurne care stau gata să se sfărâme la prima clipire a razelor de soare.

Sau bulgări de zăpadă în mâini zgribulite, așteptând nerăbdători să-nceapă hârjoana.

Sau fulgi de nea uşori ce-mi gâdilă fața, aș putea să jur că îi aud chicotind.

Sau spuma mării ce îmi izbește picioarele goale, obosite de atâta mers pe plajă la apus, dar fericite că pot hoinări fără grijă până în zori.

Sau obrajii inocenţi, în care înfloresc brusc bujorii vinovăţiei când autorul boacănei a fost descoperit.

Sau îmbrăţişarea mea preferată în care mă cuibăresc leneșă în serile de iarnă pentru că nici o sursă de căldură nu îmi poate încălzi atât de complet sufletul.

Sau perna pe care îmi vărs sacul plin de probleme și griji pe care le-am strâns fără intenție în timpul zilei.

Sau rotocoalele de fum care se înalță elegant din coşul casei părinteşti și mă fac să respir ușurată că încă mă mai așteaptă cineva în prag cu brațele larg deschise.

Sau mielușeii de pe câmpiile înflorite, primăvara, ființe dragi care ne încântă inima prin veselia lor și ne îmbie la visare.

Sau barba albă a bunicului, bietul, sipet fermecat cu sute de povești spuse, altele ascunse sau uitate. Era bătrân bunicul. Și calm. Și tăcut. Oare câte ar mai fi avut de împărtășit dacă ar fi fost ascultat?... Privirea lui pierdută în zare ar fi spus atâtea, dacă am fi știut să o citim...

Sau primul trandafir, alb, martor fără voie la primul nostru sărut candid, la primele promisiuni copilărești, la primele îmbrățișări stângace și magice.  

Sau frişca pregătită în casă de mama, pe care noi, copiii, o încercam pe furiş cu degetul, când ea nu era atentă.

Sau îngerii care ne veghează somnul, chiar dacă toată ziua le-am dat bătăi de cap.  

Sau șoaptele calde ale mamei atunci când, bolnavă fiind, erau cel mai bun medicament, alinarea supremă, pentru că nimic nu e mai bine primit pe lume decât mângâierea ființei care mi-a dat viață.

Sau copilăria însăși. Miezul vieții omenești, universul naivității și al inocenței, etapa din care mi-aș dori să am amintiri cât mai clare și mai concise, dar ahhhh, parcă tot mai multe se pierd și se amestecă într-o nebuloasă greu de descifrat...

Articol scris pentru SuperBlog 2013