Aici se vindecă suflete

Am nevoie să fiu singură, întelegi ? Doar o vreme, doar cât să pot să respir din nou.

Unde? Mai ții minte vacanța de la Straja, de anul trecut? Da, de la vila Alpin... Știu, știu a fost frumos în doi, romantic, de vis. Și traseele..., peisajele fantastice, eram rupți de lume, doar noi...

Dar acum simt nevoia, cum să-ți explic? Nevoia să nu mai împart timpul cu nimeni, să mă ocup de mine însămi, să citesc cărțile pe care le amân de atâta timp, să stau de vorbă cu toamna, să las inspirația să-și facă de cap printre foile albe ale agendei pe care o amăgesc rar cu două-trei cuvinte... nu mai pot să fac toate astea aici, nu am spațiul și atmosfera necesare.

O să mă duc singură la Alpin, câteva zile. Pentru ca mi-am pierdut culorile, am devenit una cu orașul ăsta gri, oamenii mi-au intoxicat sufletul, și singurul mod să îmi revin este o cură solo de purificare la munte.

            Da, daaa, știu că o să fie frig în perioada asta, dar pentru prima oară nu îmi pasă. Vreau să urmăresc traseul stropilor de ploaie pe geam. N-ai idee cât de liniștitior este. Vreau să simt umezeala din aer și frigul cum îmi străbate tot corpul, ca apoi să mă cuibăresc între perne la căldură, să beau un ceai fierbinte, să strâng la piept o carte. Deși nu știu dacă mă pot concentra la citit, nu acolo, la Straja. Pentru că departe de tumultul zilnic, natura se cere citită, înțeleasă, iubită, mai mult ca orice. Sunt atâtea pagini nescrise acolo, în munți, trebuie doar să le acorzi timpul, atenția și afecțiunea...

            Oare chiar înțelegi?...

            Îți amintești camera noastră? Eram înconjurați de păduri tăcute, dar care, dacă ar fi avut capacitatea să vorbească, offf, câte ne-ar mai povesti, știi?...

...................................................

            Dragul meu,

            E atât de bine aici la pensiunea Straja, nu la fel de bine ca anul trecut, pentru că  nu ești tu... dar este exact cum mi-am dorit de data asta. Au aceleași facilități, le știi foarte bine. Și acest wireless, spre norocul tău, că altfel stau departe de tehnologie, cum ți-am spus. Oare cei de aici, de la Alpin, știu că cel mai bun serviciu wireless pe care oferă cu mărinimie turiștilor este în natură? Oare știu că cele mai bune facilități pe care ni le pun la dispoziție sunt peisajele ca în basme, traseele de care nu mă pot sătura vreodată? Oare știu că pe lângă cele trei stele de confort li se mai adaugă alte miliarde de stele de pe cerul senin, ca bonus că au ales o locație atât de binecuvântată,  care vindecă boli sufletești și alină dureri de inimă?... Ar trebui să le spună cineva...

Deși mi-e tare dor de tine, nu sunt chiar atât de singură... Toamna mi-e vecină, aici, aproape de cer, mă simt îmbrățișată de o forță nevăzută. Nici nu aș putea să-ți explic ce simt când dau nas în nas cu munții împăduriți, atinși de magia în culori a lui octombrie. O să spui că e stupid, dar... mi-aș dori să pot îmbrățișa fiecare copac în parte, să pot lua cu mine și păstra toate frumusețile de aici. Nu-mi vor fi niciodată, dar niciodată de ajuns. Toamna mă hipnotizează cu măiestria ei, aș vrea să pot sta fără să clipesc. Am ajuns la concluzia că dacă ar fi să pierd vreodată un simț, măcar să  nu fie vederea. Deși  știu că toate sunt la fel de importante...

Îți spun sincer că încep să găsesc ceea ce căutam. Stau în grădină, pe băncuța noastră preferată, și privesc cum cad frunzele, ca și gândurile mele pe foaie. Simt cum îmi curge inspirația prin vene. Este locul perfect pentru artă. Am făcut și câteva zeci de poze, am desenat. Este locul perfect pentru a-mi rispi gândurile grele și a-mi potoli setea de natură, chiar dacă doar pentru scurt timp.

Știi, ieri am vizitat Schitul Straja. Nu pot să îți spun în cuvinte ce am simțit. Anul trecut nu am ajuns aici. Am stat prea puțin. Este un sentiment unic, divin, cum n-am mai experimentat niciodată... Am simțit o conexiune puternică de cum am intrat, am simțit cum mă cuprinde o liniște și o ușurare greu de descris. Am simțit cum o lumină necunoscută îmi invadează sufletul și mintea.

Am simțit că am dus până acolo poveri grele, de care nu știam cum voi putea vreodată scăpa... Iar când am plecat... parcă eram alt om. Ușoară ca un fulg, cu capul sus, cu speranțe noi, m-am îndreptat către vilă și nu am putut adormi decât foarte târziu. Mi-a rămas gândul la ce am trăit acolo. Am lăsat pixul să alunece pe foaie,  vegheată de luna plină care nu avea somn, ca și mine...

......................

Ai răbdare, iubitule. Nu vreau decât să mă pierd în munți. O să revin în brațele tale în câteva zile, pentru că nicăieri nu e mai bine ca acasă. Tu ești acasă...

Articol scris pentru SuperBlog 2013