Autoportret

           O nouă zi, un nou portret, de data asta al actorului ei preferat. Îi plăceau la nebunie portretele în creion. Ioana se reapucase de desenat cu câteva luni în urmă, după ce lâncezise câtiva ani făcând mai nimic, omorându-și timpul. Știa, și mai ales, simțea că se irosea, încă o zi, încă o săptămână, încă un an fără realizări, fără împliniri, fără să-și lase amprenta nicăieri. Ce viață mai era asta?

            Mulțumită de rezultat, puse bine noua creație și scoase o foaie nouă, gândindu-se la următorul model. Pe cine să mai imortalizeze cu talentul ei? Hmmm... ce-ar fi să facă un autoportret... Cum n-avea nicio altă idee se așeză pe scaunul ei, își trase oglinda cea mare aproape și se privi lung. Era același chip care îi surâdea adeseori cu seninătate, alteori era trist, sau obosit, în diminețile în care nu avea chef de nimic, când un vis mai anapoda îi tulburase dispoziția.

Totuși, timpul nu-și pusese aproape deloc amprenta pe acest chip de copilă încă naivă, idealistă, cu vise și speranțe mai vaste decât putea sufletul ei să cuprindă. Se mira adesea și se mirau și alții cum poate un trup micuț și drăgălaș de adolescentă să adăpostească 27 de ani (și jumătate). Era norocoasă, spuneau unii. Pentru că nu trebuia să depună eforturi de nici un fel să-și ascundă vârsta. Mai ales că și comportamentul o ajuta destul de mult, se gândi chicotind.

Ioana avusese o copilărie normală pe de-o parte, cu toate că a bifat pe ici-pe colo diverse neajunsuri și greutăți. Pe de altă parte, deși la scurt timp după primii pași ai fi zis că va fi cel mai năzdrăvan copil, lucrurile s-au cam schimbat după câțiva ani, când a învățat să citească. Era o amintire dragă, acea perioadă în care a descoperit lumea cărților, unde își petrecea cea mai mare parte din zi, în timp ce toți copiii erau la joacă pe stradă. Era un eveniment când ieșea din casă sau din curte (îi plăcea să citească în grădină). Nu prea se simțea în largul ei acolo, printre copii, mai ales că unii se comportau ca și cum ar fi urmat școala de luptă, iar ea se temea de ieșirile lor violente, chiar dacă de obicei nu era implicată în confilctele dintre ei.

Ioana a fost un copil cam serios, destul de tăcut la școală și acasă. Era atât de prinsă în gânduri și idei, în lumi imaginare, printre personaje care îi erau mai aproape de suflet decât orice persoană reală. Nu-și dădea nici acum seama dacă asta a fost un lucru bun sau rău...

Asta nu însemna că nu se juca niciodată. Îi plăceau anumite jocuri, dar pentru că nu era o persoană populară, nu era foarte băgată în seamă și asta nu o deranja prea tare. Era încă de pe atunci prinsă în jocurile seriozității, ale planurilor de viitor, ale notelor mari și olimpiadelor, ale viselor mărețe. Nu avea timp de distracții puerile și regreta asta acum. Ar fi vrut să copilărească mai mult atunci, să-și fi umplut sertarele trecutului cu mai multe amintiri poznașe, dar uite că nu a fost așa. Urzeala destinului?... sau Dumnezeu știe ce-o fi fost cu ea. Sau nu a fost nimic.

Tot ce știe Ioana în prezent este că arată ca la 15 ani încă (verdict dat de mulți cunsocuți) și și-a pierdut destul de mult din simțul seriozității. În grupul ei restrâns de prieteni, în ultimii ani, prezența ei a devenit motivul principal de distracție copilărească, de râsete însoțite de dureri de burtă și trăsătura ei de bază era iscusința cu care face boacăne (neintenționate) aproape în fiecare zi, spre disperarea celor din jur.

  Un lucru este cât se poate de clar: era timpul revanșei. O copilărie atât de serioasă nu putea să rămână nerăzbunată. Ioana este conștientă că își cam trăiește viața cu susul în jos din  toate punctele de vedere.

Încearcă pe cât posibil să-și mențină simțul maturității, să facă compromisuri numai acolo unde este nevoie și să nu lase pe nimeni să profite de bunătatea și naivitatea ei, de sinceritatea și răbdarea ei. Pentru că nu vrea să se lase influențată de tendințele epocii în care trăiește, unde oamenii se prind în tot felul de jocuri murdare ca să își atingă scopurile. Asta o face să asocieze lumea în care trăiește cu romanul acela pe care i l-a recomandat Cristina de curând, “Jocurile foamei”. Nu își putea imagina asemena orori, nu se putea gândi că asemenea atrocități se pot întâmpla în viața reală. Un suflet încă sensibil nu ar putea să țină piept unor scene atât de oribile, nici chiar imaginare.

Singurul joc căruia i s-a abandonat complet era cel al iubirii. A așteptat ani de zile să îi vină rândul, să se poată dedica trup și suflet trăirilor pe care le considera cele mai importante în viață, să fie personajul principal al unei povești de iubire, mai presus de cele din cărți. Partea cea mai frumoasă era că tocmai acesta nu era un joc. Era realitate, era împlinire, era superb!

Ioana oftă... Era un oftat melancolic, în care adunase atâtea amintiri deodată, un șirag lung, dar incomplet. Gândurile curgeau în valuri, mâna ei lucra orbește și pe foaia albă liniile și cercurile se concretizau într-un autoportret mai degrabă spiritual.

        Era chipul unei copile care devenise adult parcă din întâmplare. O fetiță care înaintase în vârstă și făcuse saltul inevitabil în vâltoarea maturității, dar nu-l facuse complet. Rămăsese puternic ancorată în copilărie...

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Autumn

Sărbătorim cu... nVidia

       

“Ce să fie ? ce să fie ?”, s-a tot întrebat Alina mai bine de o lună. Este ziua iubitului ei, Mihai, peste fix o săptămână și până astăzi nu a reușit să găsească un cadou potrivit pentru gusturile lui de maniac al jocurilor pe calculator. Are de toate. Și în general, nu îi lipsește nimic. De la cele mai noi jocuri și telefon de ultimă generație până la banalele obiecte uzuale (ceasuri, curele din piele, adidași de firmă etc. ).

Așa că și-a stors creierii și pe cei ai prietenilor comuni și a descoperit în mare taină că cel mai potrivit cadou ar fi, printre altele, o placă video nVidia nou-nouță și uluitor de performantă (asta își imaginează ea după toate epitetele grandioase și criptate pe care le-au folosit băieții când au descris-o). Cică e mai bună decât ATI.  Așa parcă îl auzise și pe Mihai zicând. Prinsese din întâmplare informația asta cam tehnică.

            Pfffff, acum poate să respire ușurată. Alina nu prea înțelege lumea asta obscură a gameri-lor, lume din care uneori cu greu îl mai scoate pe Mihai. Odată aproape că a refuzat să mănânce desertul lui preferat pe care ea l-a pregătit cu multă dragoste, pentru că era foarte prins într-o misiune extrem de importantă din Assasin’s Creed. Dar îl înțelege într-un fel pentru că și ea își petrecea ore în șir citind, fără pauze.

          Așaaaaa. Cum se numește magazinul online unde trebuie să pună comanda? A, da. Mediadot. Și produsul cu pricina este Gainward GeForce GTX 650 Ti Boost 1024 DDR5. Orice ar însemna codificarea asta, un singur lucru îi este clar. Va fi un cadou minunat pentru Mihai chiar dacă ea nu înțelege mare lucru din el. Nici nu-i trebuie mai mult.

           Uneori și-ar dori să aibă și ea măcar pe sfert atâta pasiune pentru jocurile video cum are el. Cu siguranță, o astfel de schimbare ar mai estompa niște bariere de înțelegere dintre ei. Lumile lor au părțile alea care nu se îmbină prea bine sau chiar deloc, ca orice relație și poate este mai bine așa, nu? Dar totuși este hotărâtă să încerce un joc, așa, de dragul lui, să vadă și ea cum este cu adrenalina asta virtuală. Chiar așa să creeze dependență? Să zicem Lara Croft. Pare puțin mai feminin, după nume doar. Se așteaptă totuși la acțiune maximă și să câștige cu ajutorul iubitului, probabil.

          Nu e o idee deloc rea. Vede foarte bine cum industria jocurilor video câștigă teren și tot mai mulți oameni din jurul ei sunt atât de acaparați de jocurile lor preferate încât presimte că în viitor toată povestea asta va deveni un stil de viață cât se poate de real.

         În fine, acum că tot e prinsă de subiect, ce-ar fi să mai afle câte ceva de pe forumul de gaming, să învețe limbajul gamer-ilor și al plăcilor video, cam des utilizat de Mihai, mai ales când se întâlnesc cu prietenii. Aaaaa, și între timp să caute rețeta aia de tort de ciocolată de care i-a spus Ioana...

Articol scris pentru SueprBlog 2013

O poveste cu ștampile

Bătrânul domn Manu se ridică greoi din scaunul învechit, martor al muncii lui asidue, la măsuța din colțul camerei luminate de apusul tomnatic. Își scoase ochelarii și se îndreptă către fereastră ca să admire încă o dată magia anotimpului lui preferat, care în același timp îi amintea cât de singur este...

            Inevitabil, își aminti de Sonia.. draga lui Sonia. O iubise mult, atât de mult încât i se părea că toate poeziile de dragoste erau scrise pentru ei. Și ea îl iubea, în felul ei haotic, bizar, care îl făcuse de multe ori să se îndoiască de sentimentele ei.

            Dacă s-ar fi întâlnit în alte circumstanțe... Era o zi plăcută de aprilie, acum mai bine de jumătate de secol. Ea – 16 ani, el – 20.  Din neatenție și fiind pe fugă de parcă tocmai comisese cine știe ce infracțiune, Sonia se ciocni de Manu pe holurile spitalului. Ea - foarte amuzată de întâmplare, cu ochii verzi sclipitori care nu trădau nici urmă de îngrijorare. El... orb. Era orb din naștere. Operația urma să îi redea vederea parțial. Pe vremea aceea, mai mult nu putea spera.

Rămăsese înmărmurit pentru că îi simțise parfumul, iar părul ei îi atinse fața care nu mai zâmbise de săptămâni. Îi era teamă că nu va reuși niciodată să vadă.

După câteva secunde, văzând în ce stare se află, simpatica dimnișoară zâmbi și spuse:

-          Îmi cer scuze, mă grăbeam... Te-aș putea ajuta cu ceva?

-     Nu, este în regulă, îngăimă el îmbujorat, voiam doar să merg în grădina spitalului, să mă plimb puțin.

-       Te conduc, ne plimbăm îmreună, dacă vrei, spuse fata fără să stea pe gânduri. Ca să îți arăt că îmi pare rău pentru incident. Eu sunt Sonia. Mă bucur să te cunosc.

-          Manu, îmi pare bine, spuse el, strângându-i mâna mică și prietenoasă care îl trase puțin cam repede după ea, spre soarele plăcut al amiezii.

Coborând scările, ea îi povesti cu însuflețire că venise în vizită la mama ei, care este medic la acel spital. Când să plece, “împrumută” o ștampilă de pe biroul plin cu dosare, pe care avea de gând să o folosească doar așa, în joacă, și s-o returneze în timp util. De-asta era în grabă, nu cumva să fie prinsă asupra faptului.

Apoi îl întrebă ce a pățit. El îi povesti, împleticindu-se printre cuvinte, că era orb din naștere și după 20 de ani în care văzuse lumea doar cu ochii minții, din poveștile celorlalți, cea mai mare dorință a lui era pe cale să se îndeplinească în câteva zile.

-          Știi cum arată o ștampilă?, întrebă ea pe neaștepate, privindu-i lung chipul, buzele ce abia se mișcau când vorbea, părul ciufulit, întrebându-se cum arată ochii aceia pedepsiți să nu fi văzut lumea niciodată... Era chiar drăguț Manu, își spuse fără sfială.

-          Nu, dar îmi imaginez..., bâigui el fără încredere.

-      Nu prea cred, i-o tăie ea imediat. O ștampilă arată așa, spuse, apăsându-i buzele cu buzele ei fierbinți. Cu răsuflarea tăiată, rămăseseră încremeniți timp de câteva secunde, după care Sonia se desprinse din sărut și dispăru, fără ca el să aibă timp să reacționeze.

Rămase așa, tăcut, nemișcat, minute bune sub razele prietenoase ale soarelui primăvăratic. Primul lui sărut... Dacă asta era o ștampilă, atunci de acum știa sigur că îi plac ștampilele. Și că nu va uita niciodată acele momente.

După zile întregi de aștepare, în care nu mai avu norocul s-o întâlnească pe Sonia, doctorii îi scoaseră bandajele și pentru prima oară în viața lui, plânse de fericire. Pentru că vedea!!! Vedea! Lumina îl copleșise spiritual. După atâția ani în întuneric și imagini eronate, putea în sfârșit să admire florile, copacii, soarele! Își privi mâna dreaptă pentru câteva clipe. Acea mână în care sălășluise de curând acea mână fină și îndrăzneață... Acum că marea lui dorință se îndeplinise, singurul lucru de care mai avea nevoie era prezența ei. Voia să știe cum arată cea care i-a ștampilat sufletul fără să își dea seama. Trebuia s-o găsească!

...........................................

            (după 5 ani)

Domnul profesor Manu, își bea ceaiul liniștit și singur la terasa lui preferată din apropierea școlii unde preda. Din senin, o tânără domnișoară îi întinse o ștampilă și se așeză la masă lângă el. Sonia! Sări el imediat. Ea îi zâmbi larg și cu spuntaneitatea-i specifică, începu să-i povestească despre viața ei din ultimii ani, cum fusese trimisă la internat chiar în săptămâna cînde se cunoscuseră și nu a mai ajuns la spital să-l viziteze, deși își dorea tare mult.

Acum îl găsise din întâmplare, plimbându-se pe acolo cu o prietenă cu câteva zile în urmă.

Cum era de așteptat, cei doi s-au îndrăgpstit unul de celălalt. După doar câteva luni, el îi puse pe deget inelul de logodnă. După o aproape imperceptibilă șovăială, Sonia acceptă.

Își făceau planuri orbește. Pentru că a fost foarte marcat de primul lor sărut, Manu începuse să colecționeze ștampile, fără nici un sens. Mai mult inventase un “prototip” de ștampilă ce închipuia două siluete haioase unite într-un sărut. S-au amuzat copios când i-a povestit Soniei, iar ea, după cîteva zile, îi dărui ștampila imaginată de el. Mare îi fu mirarea lui Manu, și din nou urmară minute în șir de râs în hohote.

Din nefericire, după o relație de aproape un an care suna promițător, ea luă decizia că nu poate continua. Încă nu a văzut suficient de multe în viața ei scurtă, nu a cunoscut suficient de multe persoane. Îi lipsesc încă multe pentru a se putea opri la o familie. Nu era gata să își asume această responsabilitate... Degeaba a încercat Manu s-o convingă să rămână, să continue alături de el, să o facă să înțeleagă că îi va lăsa tot spațiul de care avea nevoie. Degeaba..

Sonia ieși din viața lui în pași discreți de balerină... Și îi lăsă ca amintire cea mai dureroasă ștampilă...

Dar, deși distrus, peste câțiva ani s-a căsătorit, cu o femeie blândă și bună, care avea același vis ca și el. Să aibă o familie frumoasă, un cămin cald și primitor și cel puțin un copil.

            Au avut un copil, un băiat, Andrei, care acum, ironia sorții, lucra într-un fabrică de birotică și papetărie. Spunea el ceva de papetărie online, dar nu înțelegea cum vine asta. În schimb se bucura pentru că Andrei îi aduce tot felul de obiecte necesare carierei lui de scriitor: hârtie, pixuri simple, pixuri cu ștampile.

            Acum 7 ani, soția muri, fiind bolnavă, iar el locuia singur, printre manuscrise și amintiri dulci amărui.

De atunci, au fost dese momentele când nu voia să fie deranjat, iar acum abia se găsea câte un vecin sau trecător cu care să schimbe o vorbă. Acum când avea nevoie de compania cuiva...

I se făcea dor de intensitatea sentimentelor pe care le trăise alături de Sonia, și totuși, în toate romanele lui nu reușise să descrie ce simțise. Îi era teamă că va strica umbra de imagini care îi rămăsese în minte.

Dar astăzi, când parchetul învechit scârțâia dureros la fiecare gând și pas de-al lui, aminitrile astea, legate de ea, îl răscoleau însă nu-l mai întristau ca alte dăți. Din contră, sub cerul care ardea la apus, îi dădeau o stare de împăcare, de împlinire, simpla bucurie că a cunoscut-o era acum de ajuns.

A rămas doar el, un bătrân singur și aminitirle lui, pecetluite într-o ștampilă a primei lui iubiri...

Articol scris pentru SuperBlog 2013

I will never...

...unlove you

...unhug you

...unkiss you

...unfeel you

...undream you

...untaste you

...unsee you

...unwant you

...untouch you

...unpaint you

...unneed you

...uncare for you

...unmiss you

...unhold you

...unbreath you

...untrust you

...unstregnthen you