Bătrânul domn Manu se ridică greoi din scaunul învechit, martor al muncii lui asidue, la măsuța din colțul camerei luminate de apusul tomnatic. Își scoase ochelarii și se îndreptă către fereastră ca să admire încă o dată magia anotimpului lui preferat, care în același timp îi amintea cât de singur este...
Inevitabil,
își aminti de Sonia.. draga lui Sonia. O iubise mult, atât de mult încât i se
părea că toate poeziile de dragoste erau scrise pentru ei. Și ea îl iubea, în
felul ei haotic, bizar, care îl făcuse de multe ori să se îndoiască de
sentimentele ei.
Dacă
s-ar fi întâlnit în alte circumstanțe... Era o zi plăcută de aprilie, acum mai
bine de jumătate de secol. Ea – 16 ani, el – 20. Din neatenție și fiind pe fugă de parcă tocmai
comisese cine știe ce infracțiune, Sonia se ciocni de Manu pe holurile
spitalului. Ea - foarte amuzată de întâmplare, cu ochii verzi sclipitori care nu
trădau nici urmă de îngrijorare. El... orb. Era orb din naștere. Operația urma
să îi redea vederea parțial. Pe vremea aceea, mai mult nu putea spera.
Rămăsese
înmărmurit pentru că îi simțise parfumul, iar părul ei îi atinse fața care nu
mai zâmbise de săptămâni. Îi era teamă că nu va reuși niciodată să vadă.
După câteva
secunde, văzând în ce stare se află, simpatica dimnișoară zâmbi și spuse:
-
Îmi cer scuze, mă grăbeam... Te-aș putea ajuta cu ceva?
-
Nu, este în regulă, îngăimă el îmbujorat, voiam doar să
merg în grădina spitalului, să mă plimb puțin.
- Te conduc, ne plimbăm îmreună, dacă vrei, spuse fata fără
să stea pe gânduri. Ca să îți arăt că îmi pare rău pentru incident. Eu sunt
Sonia. Mă bucur să te cunosc.
-
Manu, îmi pare bine, spuse el, strângându-i mâna mică și
prietenoasă care îl trase puțin cam repede după ea, spre soarele plăcut al
amiezii.
Coborând
scările, ea îi povesti cu însuflețire că venise în vizită la mama ei, care este
medic la acel spital. Când să plece, “împrumută” o ștampilă de pe biroul plin
cu dosare, pe care avea de gând să o folosească doar așa, în joacă, și s-o
returneze în timp util. De-asta era în grabă, nu cumva să fie prinsă asupra
faptului.
Apoi îl întrebă
ce a pățit. El îi povesti, împleticindu-se printre cuvinte, că era orb din
naștere și după 20 de ani în care văzuse lumea doar cu ochii minții, din
poveștile celorlalți, cea mai mare dorință a lui era pe cale să se
îndeplinească în câteva zile.
-
Știi cum arată o ștampilă?, întrebă ea pe neaștepate,
privindu-i lung chipul, buzele ce abia se mișcau când vorbea, părul ciufulit,
întrebându-se cum arată ochii aceia pedepsiți să nu fi văzut lumea niciodată...
Era chiar drăguț Manu, își spuse fără sfială.
-
Nu, dar îmi imaginez..., bâigui el fără încredere.
- Nu prea cred, i-o tăie ea imediat. O ștampilă arată așa,
spuse, apăsându-i buzele cu buzele ei fierbinți. Cu răsuflarea tăiată, rămăseseră
încremeniți timp de câteva secunde, după care Sonia se desprinse din sărut și
dispăru, fără ca el să aibă timp să reacționeze.
Rămase așa, tăcut, nemișcat, minute
bune sub razele prietenoase ale soarelui primăvăratic. Primul lui sărut... Dacă
asta era o ștampilă, atunci de acum știa sigur că îi plac ștampilele. Și că nu
va uita niciodată acele momente.
După zile
întregi de aștepare, în care nu mai avu norocul s-o întâlnească pe Sonia, doctorii
îi scoaseră bandajele și pentru prima oară în viața lui, plânse de fericire. Pentru
că vedea!!! Vedea! Lumina îl copleșise spiritual. După atâția ani în întuneric
și imagini eronate, putea în sfârșit să admire florile, copacii, soarele! Își
privi mâna dreaptă pentru câteva clipe. Acea mână în care sălășluise de curând
acea mână fină și îndrăzneață... Acum că marea lui dorință se îndeplinise,
singurul lucru de care mai avea nevoie era prezența ei. Voia să știe cum arată
cea care i-a ștampilat sufletul fără să își dea seama. Trebuia s-o găsească!
...........................................
(după
5 ani)
Domnul profesor
Manu, își bea ceaiul liniștit și singur la terasa lui preferată din apropierea
școlii unde preda. Din senin, o tânără domnișoară îi întinse o ștampilă și se
așeză la masă lângă el. Sonia! Sări el imediat. Ea îi zâmbi larg și cu
spuntaneitatea-i specifică, începu să-i povestească despre viața ei din ultimii
ani, cum fusese trimisă la internat chiar în săptămâna cînde se cunoscuseră și
nu a mai ajuns la spital să-l viziteze, deși își dorea tare mult.
Acum îl găsise
din întâmplare, plimbându-se pe acolo cu o prietenă cu câteva zile în urmă.
Cum era de așteptat,
cei doi s-au îndrăgpstit unul de celălalt. După doar câteva luni, el îi puse pe
deget inelul de logodnă. După o aproape imperceptibilă șovăială, Sonia acceptă.
Își făceau
planuri orbește. Pentru că a fost foarte marcat de primul lor sărut, Manu
începuse să colecționeze ștampile, fără nici un sens. Mai mult inventase un “prototip”
de ștampilă ce închipuia două siluete haioase unite într-un sărut. S-au
amuzat copios când i-a povestit Soniei, iar ea, după cîteva zile, îi dărui
ștampila imaginată de el. Mare îi fu mirarea lui Manu, și din nou urmară minute
în șir de râs în hohote.
Din nefericire,
după o relație de aproape un an care suna promițător, ea luă decizia că nu
poate continua. Încă nu a văzut suficient de multe în viața ei scurtă, nu a
cunoscut suficient de multe persoane. Îi lipsesc încă multe pentru a se putea opri
la o familie. Nu era gata să își asume această responsabilitate... Degeaba a
încercat Manu s-o convingă să rămână, să continue alături de el, să o facă să
înțeleagă că îi va lăsa tot spațiul de care avea nevoie. Degeaba..
Sonia ieși din
viața lui în pași discreți de balerină... Și îi lăsă ca amintire cea mai
dureroasă ștampilă...
Dar, deși
distrus, peste câțiva ani s-a căsătorit, cu o femeie blândă și bună, care avea
același vis ca și el. Să aibă o familie frumoasă, un cămin cald și primitor și
cel puțin un copil.
Au
avut un copil, un băiat, Andrei, care acum, ironia sorții, lucra într-un fabrică
de birotică și papetărie. Spunea el ceva de papetărie online, dar nu înțelegea
cum vine asta. În schimb se bucura pentru că Andrei îi aduce tot felul de
obiecte necesare carierei lui de scriitor: hârtie, pixuri simple, pixuri cu ștampile.
Acum
7 ani, soția muri, fiind bolnavă, iar el locuia singur, printre manuscrise și
amintiri dulci amărui.
De atunci, au
fost dese momentele când nu voia să fie deranjat, iar acum abia se găsea câte
un vecin sau trecător cu care să schimbe o vorbă. Acum când avea nevoie de
compania cuiva...
I se făcea dor
de intensitatea sentimentelor pe care le trăise alături de Sonia, și totuși, în
toate romanele lui nu reușise să descrie ce simțise. Îi era teamă că va strica
umbra de imagini care îi rămăsese în minte.
Dar astăzi,
când parchetul învechit scârțâia dureros la fiecare gând și pas de-al lui, aminitrile astea, legate de ea, îl răscoleau însă nu-l
mai întristau ca alte dăți. Din contră, sub cerul care ardea la apus, îi dădeau
o stare de împăcare, de împlinire, simpla bucurie că a cunoscut-o era acum de
ajuns.
A rămas doar el,
un bătrân singur și aminitirle lui, pecetluite într-o ștampilă a primei lui iubiri...
Articol
scris pentru SuperBlog 2013
No comments:
Post a Comment