Autoportret

           O nouă zi, un nou portret, de data asta al actorului ei preferat. Îi plăceau la nebunie portretele în creion. Ioana se reapucase de desenat cu câteva luni în urmă, după ce lâncezise câtiva ani făcând mai nimic, omorându-și timpul. Știa, și mai ales, simțea că se irosea, încă o zi, încă o săptămână, încă un an fără realizări, fără împliniri, fără să-și lase amprenta nicăieri. Ce viață mai era asta?

            Mulțumită de rezultat, puse bine noua creație și scoase o foaie nouă, gândindu-se la următorul model. Pe cine să mai imortalizeze cu talentul ei? Hmmm... ce-ar fi să facă un autoportret... Cum n-avea nicio altă idee se așeză pe scaunul ei, își trase oglinda cea mare aproape și se privi lung. Era același chip care îi surâdea adeseori cu seninătate, alteori era trist, sau obosit, în diminețile în care nu avea chef de nimic, când un vis mai anapoda îi tulburase dispoziția.

Totuși, timpul nu-și pusese aproape deloc amprenta pe acest chip de copilă încă naivă, idealistă, cu vise și speranțe mai vaste decât putea sufletul ei să cuprindă. Se mira adesea și se mirau și alții cum poate un trup micuț și drăgălaș de adolescentă să adăpostească 27 de ani (și jumătate). Era norocoasă, spuneau unii. Pentru că nu trebuia să depună eforturi de nici un fel să-și ascundă vârsta. Mai ales că și comportamentul o ajuta destul de mult, se gândi chicotind.

Ioana avusese o copilărie normală pe de-o parte, cu toate că a bifat pe ici-pe colo diverse neajunsuri și greutăți. Pe de altă parte, deși la scurt timp după primii pași ai fi zis că va fi cel mai năzdrăvan copil, lucrurile s-au cam schimbat după câțiva ani, când a învățat să citească. Era o amintire dragă, acea perioadă în care a descoperit lumea cărților, unde își petrecea cea mai mare parte din zi, în timp ce toți copiii erau la joacă pe stradă. Era un eveniment când ieșea din casă sau din curte (îi plăcea să citească în grădină). Nu prea se simțea în largul ei acolo, printre copii, mai ales că unii se comportau ca și cum ar fi urmat școala de luptă, iar ea se temea de ieșirile lor violente, chiar dacă de obicei nu era implicată în confilctele dintre ei.

Ioana a fost un copil cam serios, destul de tăcut la școală și acasă. Era atât de prinsă în gânduri și idei, în lumi imaginare, printre personaje care îi erau mai aproape de suflet decât orice persoană reală. Nu-și dădea nici acum seama dacă asta a fost un lucru bun sau rău...

Asta nu însemna că nu se juca niciodată. Îi plăceau anumite jocuri, dar pentru că nu era o persoană populară, nu era foarte băgată în seamă și asta nu o deranja prea tare. Era încă de pe atunci prinsă în jocurile seriozității, ale planurilor de viitor, ale notelor mari și olimpiadelor, ale viselor mărețe. Nu avea timp de distracții puerile și regreta asta acum. Ar fi vrut să copilărească mai mult atunci, să-și fi umplut sertarele trecutului cu mai multe amintiri poznașe, dar uite că nu a fost așa. Urzeala destinului?... sau Dumnezeu știe ce-o fi fost cu ea. Sau nu a fost nimic.

Tot ce știe Ioana în prezent este că arată ca la 15 ani încă (verdict dat de mulți cunsocuți) și și-a pierdut destul de mult din simțul seriozității. În grupul ei restrâns de prieteni, în ultimii ani, prezența ei a devenit motivul principal de distracție copilărească, de râsete însoțite de dureri de burtă și trăsătura ei de bază era iscusința cu care face boacăne (neintenționate) aproape în fiecare zi, spre disperarea celor din jur.

  Un lucru este cât se poate de clar: era timpul revanșei. O copilărie atât de serioasă nu putea să rămână nerăzbunată. Ioana este conștientă că își cam trăiește viața cu susul în jos din  toate punctele de vedere.

Încearcă pe cât posibil să-și mențină simțul maturității, să facă compromisuri numai acolo unde este nevoie și să nu lase pe nimeni să profite de bunătatea și naivitatea ei, de sinceritatea și răbdarea ei. Pentru că nu vrea să se lase influențată de tendințele epocii în care trăiește, unde oamenii se prind în tot felul de jocuri murdare ca să își atingă scopurile. Asta o face să asocieze lumea în care trăiește cu romanul acela pe care i l-a recomandat Cristina de curând, “Jocurile foamei”. Nu își putea imagina asemena orori, nu se putea gândi că asemenea atrocități se pot întâmpla în viața reală. Un suflet încă sensibil nu ar putea să țină piept unor scene atât de oribile, nici chiar imaginare.

Singurul joc căruia i s-a abandonat complet era cel al iubirii. A așteptat ani de zile să îi vină rândul, să se poată dedica trup și suflet trăirilor pe care le considera cele mai importante în viață, să fie personajul principal al unei povești de iubire, mai presus de cele din cărți. Partea cea mai frumoasă era că tocmai acesta nu era un joc. Era realitate, era împlinire, era superb!

Ioana oftă... Era un oftat melancolic, în care adunase atâtea amintiri deodată, un șirag lung, dar incomplet. Gândurile curgeau în valuri, mâna ei lucra orbește și pe foaia albă liniile și cercurile se concretizau într-un autoportret mai degrabă spiritual.

        Era chipul unei copile care devenise adult parcă din întâmplare. O fetiță care înaintase în vârstă și făcuse saltul inevitabil în vâltoarea maturității, dar nu-l facuse complet. Rămăsese puternic ancorată în copilărie...

Articol scris pentru SuperBlog 2013