O zi cu Farmec

          

Sorina are 16 ani. Clasa a 9-a la un liceu local de artă. Visul ei este să ajungă designer. Weekendul trecut, cu ajutorul profesorilor, liceul ei a organizat un workshop pe diverse teme de specialitate, în conformitate cu materiile din aria curiculară. Urma să fie o zi frumoasă şi productivă de sâmbătă. Deşi noiembrie, vremea a ţinut cu ei, şi o parte din workshop a fost ţinut pe terasa localului care a găzduit activitatea.

                Sorina s-a pregătit intens pentru workshop. S-a documentat zile întregi şi a făcut o prezentare cu multe schiţe cu obiecte de vestimentaţie de care era tare mândră. A pus mult suflet şi a muncit chiar şi serile târziu, cu gândul să facă treabă bună, să le arate tuturor o mică parte din pasiunea ei şi, de ce nu, să-şi dieschidă o portiţă, cât de mică, spre îndeplinirea viselor ei.

                Însă, timp de două săptămâni cât dură pregătirea, mâncase haotic, nu dormise bine, tot pregătind  diverse lucruri pentru workshop şi se bucură aproape zilnic de o tabletă din ciocolata ei preferată. Suferea de acnee de vreo doi ani şi ştia că este destul de greu să o ţină în frâu. Ştia că trebuie să aibă grijă de stilul de viaţă, cu tot ce cuprindea el.

Dar de data aceasta îi scăpară intenționat aceste reguli și avu destul de mult de suferit. Spre sfârșitul săptămânii cu workshop-ul, acneea avansă atât de mult încât vineri nici nu merse la școală. Iar sâmbătă de dimineață, când se privi în oglindă rămăsese oripilată și începu să plângă în hohote pentru că tenul ei arăta mai rău ca niciodată. Mama ei, auzind-o, se grăbi să o consoleze, spunându-i că este ceva normal pentru vârsta ei, dar Sorina nici nu voia să audă. Tot ce știa era că nu putea să meargă așa la workshop. Se închise în camera ei și abia ieșise să mănânce la insistențele mamei.

În seara aceea nu vorbi cu nimeni. Stătu la biroul ei și desenă din greu. Tot ce i-a trecut prin cap. O mulțime de schițe și idei prinseră viață sub energia  interminabilă de care nu își dădea seama de unde o avea.

                Duminică dimineață vorbi cu prietena ei cea mai bună care îi spuse că la workshop s-au oferit diplome şi premii pentru creativitate şi eforturile depuse. Din nou, Sorina deveni tristă. Era tare deprimată.

                Mama ei se strecură discret în camera Sorinei și îi întinse un cadou cu un zâmbet uriaș pe buze. Aceasta își privi mama pentru câteva secunde. Draga ei mamă... O învățase atât de multe lucruri. O învățase să se îngrijească mereu, dar să nu exagereze niciodată, să nu își strice tenul cu machiaje pentru că este foarte frumoasă, în ciuda acneii care îi  mai dădea dureri de cap. Cel mai important, o învățase că e ok să nu fie perfectă. E ok să nu aibă un ten fără cusur, e ok să nu placă tuturor, e ok să mai ratezi șanse indiferent de motive, dar nu este deloc ok să cazi pradă depresiei din cauza asta. Pentru că oamenii sunt mai mult decât lasă să se vadă, sunt mai mult de cât frumusețea fizică, iar cei care nu știu să aprecieze altceva decât fizicul, vor avea cu siguranță multe de pierdut din cauza superficialității.

                Mama ei era o femeie foarte fumoasă. Și își ascundea bine vârsta, în ciuda faptului că nu folosea produse cosmetice aproape deloc. Îi zâmbi și ea și primi cadoul cu ceva mai mult entuziasm. Erau produse Farmec: un baton corector, care nu trebuia să lipsească din geantă, sublinie mama, un gel spumant antimicrobian, care trebuia folosit zilnic, dimineața și seara, și o cremă sebo-reglatoare purificatoare care face minuni ;)

Auzise de gama aceasta, Gerovital Plant Stop Acnee, dar...

                Studiindu-le pe fiecare în parte, Sorina își dădu seama că s-a plâns destul și că măcar acum e timpul să ia măsuri.

-          Ești fermecătoare, scumpa mea! îi spuse mama, îmbrățișând-o.

-          Mulțumesc, mami! Ești cea mai tare! îi răspunse, luând-o de mână, coborând în bucătărie unde savurară împreună un ceai verde cu lămâie.

Sorina era optimistă. Brusc nu mai conta  ce a pierdut. Coșurile i-au stricat într-adevăr o zi foarte importantă, dar știa că urmează și alte zile în care munca ei va fi apreciată, iar eforturile ei nu vor fi fost în zadar. Știa că în scurt timp își va recăpăta siguranța de sine și Farmecul.

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Când se dă ora înapoi

Oamenii spun că atunci când se dă ora înapoi, dormim mai mult cu o oră. Dar de ce nu spune nimeni că iubim mai mult cu o oră? Că trăim mai mult cu o oră? Că râdem, citim, ascultăm muzică, dansăm, cântăm, suntem fericiţi, suntem mai buni, zâmbim, petrecem timp cu cei dragi, învăţăm, ne plimbăm, respirăm cu o oră mai mult?...

photo source: http://rapgenius.com

To wait or not to wait

Good things don’t come to those who wait. Because while you keep waiting, all the others will be passing back and forth, behind you and in front of you, following their dreams, taking action, stumbling and rebalancing, falling and rising, losing and winning. They will be living their life. While you just sit there, waiting for… you’d better tell me for what.

Printre nori

E greu să fii mai tot timpul cu capul în nori. Ai zice că cei care îşi petrec foarte mult timp printre vălătuci pufoşi, trăiesc în pace şi linişte, neîntrerupţi de realitate. Dar nu este deloc aşa. Să vă spun şi de ce.

Cu ce să încep? Ar fi multe întâmplări amuzante, mai degrabă coincidenţe, dar cum au intrat în rutina zilnică de câţiva ani, îmi amintesc doar câteva.

Ca de exemplu, cine a uitat să pună detergent de rufe în maşina de spălat acum câteva zile? Bineînţeles că subsemnata.

Şi sare în loc de zahăr în desertul cu gutui? Sau cine a pus cartofi la fiert şi apoi s-a dus liniştită să-şi facă siesta de sâmbătă dup-amiaza, iar când s-a trezit, nu a putut decât să facă haz de necaz şi să arunce cratiţa cu totul (scrum, nu altceva)?

Iar când vine vorba de desfăcut pungi, atunci să te ţii!

Bilanţ oficial:

-          pungă mare cu pufarine: un sfert s-au dus pe jos (măcar nu s-au irosit de tot datorită câinilor din preajmă).

-          pungă cu două gogoşi: una a sărit pe jos speriată, imediat ce a întâlnit lumina zilei

-          pungă cu mini-croissante, 5 la număr. Toate s-au împrăştiat în cel mai nepoetic mod posibil în compartimentul de metrou, sub privirile nedumerite ale celor câţiva spectatori fără voie

-          pungă cu patru ouă, la supermarket. Din întâmplare, nu au ajuns pe banda pentru produse, ci evident, pe lângă, aterizând pe jos sub formă de omletă necomestibilă. Cum s-a întâmplat asta? Mister total!

E. se gândea ce bine ar fi fost să fi avut toate momentele astea minunate înregistrate, ce mai compilaţie de “fail” ar fi ieşit!

               Tot E. este cel care ar trebui să-mi mulţumească pentru divertismentul pe care i-l ofer zilnic în mod gratuit, în schimb cred că îşi va toci fruntea de la sutele de palme pe care şi le oferă de fiecare dată, tot în mod gratuit. Hihi :))

                Ar mai fi multe de povestit, dar este de înţeles că aici sus, printre nori, aerul este mai rarefiat şi clar memoria mea este atât de afectată încât nu se sincronizează niciodată cu dorinţa mea de a povesti ceva, indiferent când, unde şi cui.

                Dar un lucru vă spun sigur: de aici, de la înălţime, lumea se vede altfel. Cred că asta explică multe, nu?

Probă sponsorizată de Reeija, producătorul unui brand nou, românesc, de genţi şi poşete de damă.

Articol scris pentru SuperBlog 2013

Anotimpuri pe patru roţi

Cristi era pregătit. Muşcă la repezeală dintr-un croissant cu ciocolată, luă o gură de cafea amară, înşfăcă cheile de pe masă şi sări nerăbdător în proaspăt achiziţionata AurisHibrid. Îi tremurau mâinile? Mneah, poate de la prea multă cofeină. Dar parcă-parcă era puţin emoţionat.

Îi era dor de Irina. Fusese plecată două luni în Anglia, cu serviciul. Au ţinut legătura prin telefon şi toate mijloacele de comunicare posibile. Iar astăzi se revedeau din nou după o lungă şi interminabilă aşteptare. Îi cumpărase un bucheţel de flori de câmp. L-ar fi cules el însuşi, dar nu avea de unde. Ştia foarte bine că Irinei îi plăceau toate florile, dar o fascinau în mod special cele de câmp, simple, colorate, gingaşe... La fel ca ea, gândi Cristi cu o strălucire aparte în ochi.

Irina era genul de femeie puternică, sigură pe ea, independentă, bine organizată şi cu vise pentru împlinirea cărora făcea toate eforturile posibile. Asta era imaginea ei de zi cu zi, pe care o întreţinea fără cusur. Asta văzuse şi el în primele clipe şi o plăcuse pentru asta. Dar după câteva întâlniri amicale, la un ceai, la o cafea, Irina îi arătă mai mult de atât. Cristi avusese ocazia să vadă altă faţă a ei. Era o persoană caldă, iubitoare de frumos, adora natura şi în puţinul timp liber pe care îl avea, picta şi crea bijuterii handmade. Însufleţirea cu care povestea, sclipirea din privirea ei atunci când îl asculta vorbind, sensibilitatea ei crescută la tot ce era viu în jur... Toate astea îl făcură să se îndrăgostească de ea într-un mod pe care nu-l cunoscuse până atunci. Era mai mult decât chimie. Era magie în stare pură, praf de stele, clar de lună şi un nou plan de viaţă alături de ea.

Cumpărase noua maşină în timpul absenţei ei pentru a o surprinde. Amândoi îşi doreau să călătorească mult, să vadă lumea şi apoi să se aşeze la casa lor, dar încă nu vorbiseră de un viitor împreună, de familie... Acum zbura cu viteza gândului şi era încântat de alegerea făcută. Prietenul lui cel mai bun îi recomandase Toyota şi singurul lucru la care se gândea acum era că Irinei sigur îi va plăcea. O va face fericită. Cu maşina asta şi Irina alături, lumea va căpăta noi sensuri.

Imagini de vis i se perindau prin minte.  

Irina cu primăvara în păr... şi maşinuţa lor dragă purtându-i pe străzile Parisului, ocrotindu-le iubirea în zilele ploioase şi aşteptându-i cuminte lângă Turnul Eiffel, unde ei vor sărbători un an de fericire.

Irina cu vara de mână... iar Toyota, martoră a plimbărilor lor romantice la apusul soarelui, pe plajele greceşti, concepute special pentru paşii lor lenţi, pentru îmbrăţişările lor lungi şi pline de iubire...

Irina cu toamna în suflet... iar maşina lor escortându-i silenţioasă către crestele Carpaţilor, unde culorile intense de octombrie se îmbină perfect cu sentimentele lor la fel de puternice.

Irina cu iarna pe umeri... iar maşina lor protejându-i de gerul necruţător, ţinându-i la adăpost în drumul lor spre locuri minunate, pe unde a trecut Crăiasa Zăpezii...

Cristi, om serios de afaceri, ştia că toate gândurile astea pufoase îi duceau romantismul la un nivel pe care nu şi l-ar fi imaginat vreodată. Dar acum era altceva. O avea pe Irina. Şi avea şi o Toyota. Combinaţia asta i-a dat viaţa peste cap, i-a întors lumea cu susul în jos, şi nu ştia cum a putut trăi până acum altfel... Era fericit!

Articol scris pentru SuperBlog 2013