Cerneală pe un petic de piele

sursă foto

De câteva luni bune, am dat peste poza asta care mi-a rămas pe creier şi pe retină.

Acum stau şi mă întreb cum ar fi dacă într-o bună zi aş decide că vreau să-mi rămână şi pe piele. Undeva pe umărul drept, mic-mititel, discret... un tatuaj!

Îmi place mult simbolistica imaginii: infinit care mă duce cu gândul la eternitate, la visare, la faptul că în mintea şi sufletul nostru nu există limite.

Un semn al infinitului care se continuă cu păsări în zbor. Însemnând pentru mine că pot fi liberă cu adevărat, faptul că pot zbura cât de sus vreau, că pot visa haotic cât de mult mă ţine imaginaţia, că pot depăşi orice graniţe, că mă pot descătuşa de toate greutăţile doar la un simplu fâlfâit de aripi.

Mă amuz amintindu-mi că eram complet contra tatuajelor până acum câţiva ani, când am devenit mai tolerantă şi mi-am zis că fiecare este liber să facă ce vrea cu corpul lui.

De aici până la a-mi schimba şi mai mult părerea nu a fost decât un pas... sau o imagine de pe internet.

Deci: ce-ar fi dacă...? ツ

Sunt cu capul

photo source

 "Mai răruţ că-i mai drăguţ." Păi nu? 
Se întâmplă o dată la câteva luni pline, dar şi când se întâmplăăăă. Durerea de cap tot durere este.

Consecinţele hiperactivităţii duminicale. Să fie oare de la sacoşele alea grele de cumpărături, ticsite cu legume? 
Sau poate de la prea mult timp petrecut în bucătărie, gătind, evident, cu viteza luminii.
Saaaau, de la prea multe poze făcute preparatelor-coloratelor ce-mi ieşiră mândre, nevoie mare.

Hmmmm... după frecţie cu carmol + nurofen, parcă-parcă ar vrea să cedeze şi
nu prea.

Ufff... dar ia uite un baton de Bounty rătăcit printre cărţile din pat. Nu prea mă dau în vânt după dulciuri, dar el e singur, eu la fel, şi cum ar veni: să nu facem risipă.
Am zis!

Ce-am mai gătit azi :)

Mici bucurii, efecte mari

Să sorbi cu nesaţ parfumului amețitor, îmbătător al florilor de tei
Să asculţi în pace simfonia serală a tunetelor şi fulgerelor
Să mergi desculţ prin casă după o zi toridă.
Şi mai ales să mergi desculţ prin roua dimineţii, la ţară, undeva departe...

Să-ţi pui lucrurile în ordine, şi în acelaşi timp şi gândurile.
Să asculţi leneş glasul pescăruşilor în zori de zi, pe plajă.
Să urci sus, sus de tot, în vârf de munte, descotorosind-te de poverile lumeşti cu fiecare pas.
Să faci baloane de săpun de la balcon, smulgând zâmbete efemere

Etc...

Seara, când teii, nebunii, îmi bat în geam...

După ce toată ziua am ascultat doar zgomotul străzii şi al mâncării sfârâind pe foc, al ustensilelor şi produselor pentru curăţenie și al maşinii de spălat, m-am retras în lumea basmelor fraţilor Grimm, balsam spiritual alături de muzică japoneză de relaxare, pe fundal.

Cu fereastra larg deschisă, citesc şi mă minunez. Nasul meu e în extaz. Este ceva divin în parfumul teilor. Ceva nepământesc, ceva magic...

Ceva ce îţi face sufletul să se scuture de praful cotidian şi să se trezească la visare.

          Oare în serile parfumate de iunie numărul poeţilor amatori este în creştere? Declaraţiile de dragoste sunt mai profunde? Plimbările romantice sunt mai lungi?...

         

Am învăţat greşit?

Am învăţat să fiu optimistă, să văd partea bună în orice se întâmplă, în suferinţă, în boală, chiar şi în moarte.

Am învăţat să nu mă mai lupt cu situaţiile pe care nu le pot influenţa pentru că nu voi câştiga niciodată lupta. Cel puţin nu aşa.

Am învăţat că suntem cu toţii buni la ceva, oricât de mic sau nesemnificativ ni s-ar părea acel ceva.

Am învăţat să am mai multă răbdare cu mine însămi şi cu ceilalţi pentru că într-o lume ideală, răbdarea şi toleranţa menţin pacea şi buna înţelegere între semeni.

Am învăţat că în viaţă este mai bine să fii independent, să nu te agăţi de nimeni şi de nimic, să găseşti fericirea în propria-ţi persoană în primul rând, pentru ca mai apoi să te dăruieşti celorlalţi întreg, perfect în imperfecţiunile tale, întotdeauna împăcat cu ce are viaţa să îţi ofere, bune sau rele.

Am învăţat că singura fiinţă umană pe care te poţi baza 100% în orice circumstanţe eşti tu însuţi şi nimeni altcineva. Chiar şi atunci când avem certitudinea că familia şi prietenii ne pot sprijini oricând avem nevoie. Din motive obiective (sau subiective) ei nu vor putea fi mereu acolo.

Am învăţat să cer ajutorul cât mai puţin posibil, şi numai după ce voi fi epuizat toate opţiunile prin care m-aş fi putut ajutat singură.

Am învăţat în acelaşi timp să ajut ori de câte ori pot şi este nevoie, dar şi să las oamenii să se ajute singuri pentru că uneori asta constituie cel mai mare ajutor pe care îl poţi oferi cuiva.

Am învăţat că oricât de prevzibili ar fi cei cu care interacţionăm zilnic, chiar şi cei mai apropiaţi de sufletul nostru  ne pot oferi surprize de toate felurile prin ceea ce gândesc, spun sau fac.

Am învăţat să mă destăinui puţin şi rar, să nu îmi vărs amarul, dar şi să nu mă înec în el.

Am învăţat să convieţuiesc cu propria-mi fiinţă, oricât de greu ar fi sau oricât de mult mi-aş dori să-mi dau două palme uneori.

Am învăţat să îmi pun sufletul pe tavă, să împrăştii entuziasm în doze inimaginabile, chiar dacă adesea primesc doar reacţii monosilabice.

Am învăţat să spun “Nu!”  (în sfârşit!),  cu riscul de a-mi atrage antipatii şi semne de întrebare, decât să accept să fac lucruri care îmi fac rău sufleteşte,.

Am învăţat (momentan doar teoria) că dacă amân să spun ce gândesc sau să fac ce îmi doresc într-un anumit moment, risc să nu mai am a doua şansă vreodată.

Am învăţat să îmi trimit regretele fix la naiba, la fel şi pe clasicul “ce-ar fi fost dacă...”

Am învăţat că ar trebui să nu mai presupun lucruri despre oameni sau fapte pentru că oricât de bine aş cunoaşte un om sau o situaţie, aproape întotdeauna sunt şanse de 99.99 % ca lucrurile să stea total diferit de ce mi-am imaginat.

Luna în care salcâmii plâng...

... în care trandafirii explodează în cele mai hipnotizante culori şi forme, încât le-aş face sute sau mii de poze fără să obosesc; floare cu floare, petală cu petală, iar la sfârşit mi-ai spune că nu sunt în toate minţile şi nu te-aş contrazice

... în care bujorii parfumaţi dumnezeieşte acaparează şi cele mai inerte simţuri, mai ales după ploile scurte, dar grele de vară

... în care florile de tei suspină pentru că tu crezi că te iubesc mai mult în serile în care ele nu dorm

Este luna în care ai decis să pleci peste mări şi ţări, să culegi, speri tu, stropi de fericire, bob cu bob, în ciuda trudei şi eforturilor care te aşteaptă. Şi pentru asta ar trebui să fiu recunoscătoare că nu te-ai dus să culegi praf de stele de pe aripile îngerilor.

Ştii, am încercat să adorm pe locul tău, cald încă, dar de fapt, perna ta s-a udat ca din întâmplare, iar sufletul  meu a devenit mai sec, mai gol, mai greu.

Era linişte. Mult prea linişte. Chiar şi pentru mine, care ştii cât de mult ador liniştea. Dar de data asta era atât de linişte încât îmi auzeam inima bătând, mult prea tare, asurzitor de tare... pentru că bătea singură.

Parcă în ochii mei s-au cuibărit nenumăraţi păianjeni care ţes neîncetat. Parcă brusc ape adânci, care au zăcut neştiute, au fost eliberate şi vor să curgă în şiroaie interminabile pe la colţuri de ochi, în momente şi locuri nepotrivite...

Unde mai pui că mintea îmi joacă feste şi mă sâcâie cu versuri de dragoste şi dor, oricât de mult aş evita să ascult chiar şi muzica mea preferată. Mi-e teamă să nu te întâlnesc, împiedicându-mă de un vers, de o lacrimă, de un oftat şi să provoc inundaţii neaşteptate...

Prea multă linişte… prea multă eu şi nici urmă de tine… prea mult spaţiu liber peste tot… prea multe umeraşe goale… prea multe lucruri lipsă, ale tale…

Tot şi toate se înjumătăţesc… Am rămas ca un înger ciung, într-o aripă, pentru că una ţi-am dat-o ţie, să te călăuzească atunci când îţi va fi greu să-ţi ridici privirea.

Laitmotivul este unul şi acelaşi : să fii bine ! Şi totuşi ce-i cu această durere, aproape fizică, această povară uriaşă care mai să-mi spargă pieptul?

De ce oare visele noastre măreţe şi strălucitoare par atât de mici şi nesemnificative în lipsa ta?...

O singură dorinţă : Cel de Sus să aibă grijă de tine ca de cea mai de preţ comoară a Lui…

 

Vorba lui Neruda: "În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri…”