Promit!... Promit?

Luni dimineaţa, la birou… micul dejun încă mă aşteaptă, iar stomacul devine din ce în ce mai nerăbdător... Trebuie să mă apuc de muncă, normal.

Însă este una dintre acele zile în care aş sta şi aş scrie, sau aş găti ceva bun (frumos şi colorat), sau aş face sute de poze la orice, oricui. Aş transforma o mână de nimicuri în ceva ce merită privit, admirat, gustat, respirat, trăit.

Mi-aş pecetlui buzele într-o tăcere încăpăţânată, voită, mult dorită. Mi-aş îmbrăca sufletul în pijamale şi l-aş închide într-o cutie de chibrituri sau într-un glob de sticlă, să îl feresc, măcar pentru o zi, de vorbăraia inutilă a celor din jur; de aglomeraţia sufocantă de peste tot; de privirile obosite, mohorâte, plictiste ale oamenilor; de agitaţia obositoare a celor care cred că trăiesc când ei abia îşi târâie paşii dintr-un loc în altul. 

Aş pune capac gurilor rele şi celor care cred că le ştiu ei pe toate şi l-aş înfileta atât de bine încât niciun sfat inutil şi nicio vorbă spusă din complezenţă n-ar mai avea scăpare.

Astăzi mi-aş face de cap, dansând printre cuvinte şi imagini, călcând în picioare îndatoririle zilnice, lăsând amarul la o parte şi gustând doar fructele dulci de pe cele mai înalte ramuri.

Astăzi, tiparele unei noi zile de luni vor avea de suferit. Promit!

Contratimp

Au trecut aproape două luni de când n-am mai scris ceva.  Ceva închegat, un text, un fragment, ceva coerent... Îmi trec prin minte doar crâmpeie, frânturi de gânduri, de sentimente, picături de emoţii trecătoare.

Undeva, cumva, viaţa parcă şi-a pierdut din intensitate, din frumos, din strălucire.

Timpul se perindă haotic printre activităţile zilnice care trebuie îndeplinite; secundele se îngrămădesc vijelios, dând contur doar lipsei de energie, oboselii, insomniei; aerul devine irespirabil şi greu în aglomeraţia de pe stradă, de acasă, de pretutindeni.

O vacanţă, la fel de scurtă ca ultima respiraţie a unui muribund, se întrezăreşte în mai puţin de o săptămână. Corpul parcă se târăşte ca să ajungă întreg până acolo, în timp ce spiritul se varsă strop cu strop printre clipele care nu se lasă numărate până la momentul X...

Ora tramvaielor

Oamenii normali, pe la 5 dimineaţa, se află încă în lumea dulce a viselor (sau tulbure, dacă luăm în calcul şi coşmarurile), răsucindu-se pe partea cealaltă pentru a-şi vedea în continuare de... somn.

Dar când ai un rinichi de serviciu, ca în cazul subsemnatei, chinuit de o pietrică minusculă (nu chiar Swarovski), ora 5 devine începutul unei insomnii aproape matinale.
 
Şi oricât de bine mi-ar fi îndesate dopurile în urechi, forfota străzii devine halucinantă la ore aşa mici. Mai ales când "mâna nemiloasă a destinului" face ca o viaţă de noapte enervant de zgomotoasă să se desfăşoare fix sub fereastra care-mi adăposteşte rutina zilnică.

Nici n-apuc bine să-l reîntâlnesc pe Moş Ene, că la numai câţiva paşi, în intersecţie, câte un tramvai îşi face auzită cu foarte mare claritate prezenţa!, când relaţia dintre roţile-i şi întortocheatele şine începe să scârţâie. Rău!

Acela este momentul în care somnul meu începe să se îndepărteze, să mă părăsească cu nesimţire,  iar Moş Ene îmi face întristat cu mâna. Că doar mă aştepta cu cele mai colorate şi îndrăzneţe vise EVER!

Dar cine să se bucure de ele când la 5 dimineaţa somnul meu se plimbă nestingherit cu tramvaiul?!

Vise mici pentru suflete mari

sursă foto

Să fac poze câmpiilor de rapiţă, de floarea soarelui şi de maci când soarele merge la culcare.

Să mă bucur de soarele care îmi face cu ochiul din mare, în zori de zi.

Să merg la picnic cu bunătăţi într-un coş din răchită, musai ca în filme, să le întind cu poftă pe o faţă de masă în carouri roşii cu alb, tot ca în filme. 

Să reduc numărul câinilor vagabonzi adoptând un căţel al străzii (sau doi).

Să le ofer părinţilor bucuria de a-mi fi alături la nuntă şi de a-şi plimba nepoţeii de mână prin grădină.

Să-mi învăţ degetele să alunece armonios pe clapele unui pian.

Chiar şi atunci când toate lucrurile pe care mi le doresc se îndepărtează nebuneşte de mine, parcă mânate de o forţă centrifugă, 

chiar şi când ploaia aproape că mă va fi convins că nu mai există raze de soare pentru mine,

chiar şi când îmi voi da seama că nu am aripi tocmai când mă voi fi aruncat încrezătoare de pe stâncă,

tot nu voi inceta sa zâmbesc şi să visez, nu voi înceta să cred că fericirea stă la vedere în micile bucurii al vieţii, şi orb să fii, tot n-ai cum să le ratezi dacă îţi păstrezi inima deschisă.

sursă foto

For all those people

We all know those life stories where people have incurable diseases and we think: „Poor guys... I wouldn’t want to be in their shoes...” or even more often „This can’t just happen to me!”

We can’t really understand how it is to plan a new chemotherapy session when you actually wanted to plan a precious event of your life, like a wedding, for example.

Or how it is to wonder if you’ll still be alive next year instead of dreaming and planning the next vacation with your sweetheart.

Or how it is to count down the days of your life when it’s already too late for you, instead of enjoying the growth and development of your little baby.

It all starts with a random pain and a X-ray or with a routine blood test. You expect the results to be ok. But that’s exactly when your life begins to fall apart. In the most unexpected moment. When you thought that your happiness could not break all over again.

That’s the moment when all the random and common activities you ever had feel like the last grain of sand from a clepsydra.

It is then when you begin to love the cold rain you used to hate, or tolerate the people you used to consider unpleasant, or even to eat gladly that one dish you used to refuse from your mom’s menu.

„This can’t happen to me” it’s a sentence we need to erase from our mind.

So let’s do ourselves and our family a big favour, like going to the doctor on a regular basis. To check up once in a while. We might „just” give ourselves a chance to a healthier longer and, why not, a happier life.

Because this CAN happen to anyone of us. Sad, but true...