Promit!... Promit?

Luni dimineaţa, la birou… micul dejun încă mă aşteaptă, iar stomacul devine din ce în ce mai nerăbdător... Trebuie să mă apuc de muncă, normal.

Însă este una dintre acele zile în care aş sta şi aş scrie, sau aş găti ceva bun (frumos şi colorat), sau aş face sute de poze la orice, oricui. Aş transforma o mână de nimicuri în ceva ce merită privit, admirat, gustat, respirat, trăit.

Mi-aş pecetlui buzele într-o tăcere încăpăţânată, voită, mult dorită. Mi-aş îmbrăca sufletul în pijamale şi l-aş închide într-o cutie de chibrituri sau într-un glob de sticlă, să îl feresc, măcar pentru o zi, de vorbăraia inutilă a celor din jur; de aglomeraţia sufocantă de peste tot; de privirile obosite, mohorâte, plictiste ale oamenilor; de agitaţia obositoare a celor care cred că trăiesc când ei abia îşi târâie paşii dintr-un loc în altul. 

Aş pune capac gurilor rele şi celor care cred că le ştiu ei pe toate şi l-aş înfileta atât de bine încât niciun sfat inutil şi nicio vorbă spusă din complezenţă n-ar mai avea scăpare.

Astăzi mi-aş face de cap, dansând printre cuvinte şi imagini, călcând în picioare îndatoririle zilnice, lăsând amarul la o parte şi gustând doar fructele dulci de pe cele mai înalte ramuri.

Astăzi, tiparele unei noi zile de luni vor avea de suferit. Promit!