Unii oameni mor de boli sau de bătrânețe. Alții mor de prea mult dor. Pentru că...știți?... Prea mult dor ucide suflete...
Însă, când ești din nou binecuvântat cu toate persoanele, lucrurile,
locurile după care ai tânjit mult timp, sufletul ți se vindecă
frumos, la fel ca florile din ghivece, ofilite cândva, dar restaurate de o mână iubitoare de natură.
Mi-a fost dor să pot scrie pagini întregi,
să-mi golesc sufletul printre rânduri, fără nesuferitele blocaje provocate de
stresul cotidian, de muncă, de mediul citadin halucinant.
Mi-a fost dor să mă trezesc aproape în
același timp cu soarele, să îmi dăruiască mie primul mănunchi blajin de raze.
Mi-a fost dor să mă confund cu florile, în
grădină, să primesc vizitele fluturilor pe la amiezi, să simt vântul jucându-mi-se
în păr, să-mi umplu ochii și sufletul de prea mult soare, de prea mult cer.
Mi-a fost dor să ascult pașii toamnei
foșnind prin iarbă... aproape... departe... Să o aud trecându-și mâna cu sfială
printre crengile copacilor, pictând pe rând fiecare frunză, pregătindu-și fără
grabă minunatul covor în culori fascinante.
Mi-a fost dor să-mi reîntâlnesc măcar
pentru o clipă copilăria, demult apusă, demult ferecată în trecutul basmelor
pline de magie, al iubirilor închipuite, al vacanțelor de vară petrecute la
bunicii ninși de vreme.
Mi-a fost dor de copilăria ce se odihnește
între pereți de sticlă, alături de Albă-ca-Zăpada și piticii ei fideli.
Mi-a fost dor de mugetul și de tălăngile
vacilor sunând a melancolie pură, a tristețe presărată cu zâmbete ivite printre
lacrimi, pe fața arămie a toamnei.
Mi-a fost dor de croncănitul ciorilor,
neinterpelat de vacarmul urban, vestind sosirea zilelor scurte și a nopților
brumate.
Mi-a fost dor să privesc de la fereastră
cum ploaia își revarsă rochia în falduri reci, interminabile.
Mi-a fost dor să simt căderea frunzelor
uscate, cu foșnet de suflet bătrân și resemnat.
Mi-a fost dor de liniște, de tăcerea mea,
de oameni care știu să împartă tăceri blajine în locul trăncănelii cotidiene,
de liniștea asurzitoare a nopților, când adorm imediat, cu sufletul oxigenat
din abundență de aerul pur al pădurii.
Mi-a fost dor să privesc cum se întâmplă
minuni sub ochii mei, dimineața devreme: bobocii mângâiați de fire de rouă,
ridicându-și obrajii în culori către soare.
Mi-a fost dor de foșnetul străvechi al
pădurii, căreia simt că îi aparțin. Sau îmi aparține. Nici nu mai știu...
Mi-a fost dor să stau la taclale cu
părinții mei dragi, să trebăluiesc cot la cot cu ei, să mâncăm împreună după o
zi de muncă prin curte, prin grădină, prin bucătărie.
Mi-a
fost dor să simt sub tălpi uliţa copilăriei, cu iarba pârjolită de arşiţă.
Mi-a
fost dor de mirosul de fân cosit, uscat, încă împrăştiat ca o mantie, pe
pajişti, prin grădini.
Mi-a
fost dor să trag în piept, cât mai adânc, aerul rece din serile de vară, în
care numai luna şi stelele îmi stăpânesc sufletul.
Mi-a
fost dor de vinetele coapte pe soba cu lemne din curte, de mirosul lor ce se
îngână cu adierea tomantică a vântului.
Mi-a
fost dor de mireasma regală a reginei nopții, ce învăluie serile în parfum de
amintiri și poezie.
Mi-a
fost dor de porumbul copt pe jar, seara târziu, pe foc molcom în curte.
Mi-a
fost dor să nu aud mai mult de o mașină pe minut trecând departe în drum, în
loc de calvarul sonor perpetuu ce îmi chinuie urechile zilnic “la oraș”.
Mi-a
fost dor de florile, fuctele și legumele din grădină, care cresc printre raze de soare și
ploi deopotrivă.
Mi-a
fost dor să ascult fermecată, înainte de culcare, corurile feerice ale
greierilor și orchestrele neobosite ale broaștelor de pe gârlă.
Mi-a fost dor de pregătirile de iarnă, de
culesul fructelor și legumelor, de prepararea dulceților, zacuștilor,
zarzavatului, murăturilor și a multor altor bunătăți, sub marca neprețuită “Acasă”.
Mi-a fost dor să citesc pe trepte, în
grădină sau să visez pur și simplu cu ochii deschiși, privind cerul, florile,
via, brazii.
Mi-a fost dor de cartofii prăjiți cu gust
aparte, nemaintâlnit decât la mama acasă.
Mi-a fost dor de fumul și dogoarea focului
făcut cu lemne, în sobe vechi de pământ.
Mi-a fost dor să țin în poală o mâță pufoasă,
blândă, cuminte, cu motoraș în stare perfectă de funcționare, ce alină
singurătatea din alte lumi.
Mi-a fost dor de locuri unde omul, încă
prieten bun cu natura, nu alterează liniștea cu sunetele, uneori enervante,
ale tehnologiei.
Mi-a fost dor să culeg cu mâna mea fructe
și legume proaspete din grădină, după ce au fost atinse de mâna darnică a
verii.
Mi-a fost dor de dealurile ce înconjoară
micul oraș de provincie, care îmi eliberează sufletul. Regatul meu din
copilărie!
Mi-a fost dor de ritualul simplu al
găinilor care beau apă și apoi privesc în sus, mulțumind lui Dumnezeu, cum zice
o vorbă din bătrâni.
Mi-a fost dor de cei câțiva pomi bătrâni
care au rezistat trecerii anilor, rodind neîncetat și fiind sursă neprețuită de
umbră în zilele când soarele se arată în toată splendoarea lui.
Mi-a fost dor să mă coc la soare, în
curte, odată cu fructele.
Mi-a fost dor să simt cum se îngână vara
cu toamna la sfârșit de august, cum se completează, cum se întrec, cum își
etalează fiecare pe rând și în același timp mantiile fermecătoare.
