Plăcintă cu brânză sărată și verdeață

Am descoperit de curând o brânză veche de vacă, foarte-foarte sărată. Este sfărâmicioasă și merge de minune cu roșii, de preferat roșii adevărate, gustoase, aromate, nu cu plasticurile din supermarket.

Pentru că am cumpărat foarte multă, mai mult de un kilogram, și am avut și ouă de casă, am zis să folosesc o parte din ea și la o plăcintă cu verdeață, pentru că tot este sezonul potrivit.

Recomand rețeta de mai jos pentru că este simplă, rapidă și cu un gust nemaipomenit!

Ce am folosit:

un pachet de foi subțiri de plăcintă Linco
400 gr de brânză sărată (de vacă, de oaie, după preferințe)
6 fire de ceapă verde
2 fire de usturoi verde
un mănunchi de mărar
6 ouă de casă
ulei pentru uns tava
hârtie de copt

Cum am procedat:

Într-o tavă rotundă cu margine detașabilă, am pus hârtie de copt pe care am uns-o bine cu ulei.
Am așezat foile una câte una, în cruce.
Am pus brânza sfărâmată într-un bol, împreună cu ouăle bătute, verdețurile tocate mărunt și le-am amestecat bine.

Compoziția obținută am pus-o peste foile de plăcintă pe care le-am împăturit deasupra și am dat la cuptor (180 °C) aproximativ 22 minute până ce plăcinta s-a rumenit, ca în fotografii. Se poate lăsa câteva minute mai mult dacă testăm cu scobitoarea si nu iese curată încă.

Nu am mai pus sare pentru că brânza era deja foarte sărată.

Am servit plăcinta călduță și a fost un deliciu, exact cum m-am așteptat! :)

Spor și poftă bună!

Ziua dorului

Mi-e dor de paginile cărţilor în care mă pierdeam adesea, în casa părintească, de lumea basmelor şi a poveştilor din care uneori aveam impresia că fac parte...

Mi-e dor de zilele lungi de vară în care umblam desculţi prin curte, nepăsându-ne de arşiţa de care doar cei mari se plângeau...

Mi-e dor de gerul iernii când petreceam ore întregi la săniuş şi intram în casă doar pentru câteva minute din când în când să ne încălzim mâinile la plita ce dogorea nestingherită...

Mi-e dor de lungile plimbări prin pădure, când culegeam mai multe flori decât puteam strânge într-o mână doar ca să-i facem mamei o bucurie...

Mi-e dor de cozonacii grăsuni făcuţi de bunica, frământaţi o veşnicie, ca la carte, cu arome îmbietoare, ce aşteptau aliniaţi să fie degustaţi de Crăciun sau de Paşte...

Mi-e dor de liniştea feerică de acasă, de magia pădurii cu foşnete şi susure cristaline, refugiu chiar şi pentru cele mai zbuciumate suflete...

Mi-e dor de ciripitul liniştitor al păsărilor după furtună, sfios, melodios, care îmbie la tăcere, la introspecţie, la visare cu inima larg deschisă...

Mi-e dor de culesul fructelor parfumate din grădină, activitate la care participam cu mic, cu mare, de voie, de nevoie, dar care avea farmecul ei pe care îl retrăiesc acum cu nostalgie...

Mi-e dor de zilele ploioase şi friguroase de toamnă, în care mă culcuşeam cu o carte în mână la gura sobei şi mă contopeam cu personajele a căror poveste o trăiam ca și cum ar fi fost a mea...

Mi-e dor sa văd mai des oameni senini, zâmbitori, luminoşi, oameni care îşi amintesc să fie oameni, să se bucure de o floare, de un cer senin, de râsetul unui copil, de un câine jucăuş, de un pom înflorit, de o ploaie răcoroasă de vară, de VIAŢĂ!...

Şi mai ales... mi-e dor de sufletul senin ce-am fost cândva, sufletul luminos care nu se lăsase copleşit încă de nori tulburi, nu simţise încă amărăciunea lumii care încearcă să înghită orice urmă de frumos şi de bine, nu fusese contaminat încă de maliţiozitatea necruţătoare a celor din jur...

Mi-e dor să fiu din nou copil...

Cinci ani de petale! :)

Umblă vorba prin blogosferă că... a fost odată ca niciodată un blog mititel, presărat cu petale, decorat în toate culorile curcubeului, dar care obişnuieşte să stea uneori în colţul lui, cuminte, urmărind din umbră postările pe care alte bloguri le toarnă pe bandă rulantă, fără prea multe ezitări.

Micul blog, Petals of Isabelle, reflexia online a sufletului meu, nu mai mare decât o buburuză, se confruntă uneori cu o doză neaşteptată de nesiguranţă şi cu o creativitate care se împiedică adesea de stresul cotidian.

Sub masca densă de petale, am păşit cu sfială în lumea virtuală acum fix cinci ani, mereu suprinsă și impresionată, nu de balaurii cu şapte capete, ci de bloggerii bine antrenaţi, pasionați, cu minţi ascuţite şi creativitate dusă la cote maxime.

Tot zburdând prin mediul online, citind pe nerăsuflate povești care mai de care mai interesante, nu despre zmei şi cai înaripaţi, am decis să aștern bucăți din inima mea și aici, nu numai în agende și caiete, pentru a le împărtăși cu oameni însetați de frumos, de magie, de viață.

Curiozitatea nu m-a omorât, ci m-a împins mai departe pe fel și fel de bloguri și am rămas uimită din cale afară (mai rău decât Făt-Frumos dacă ar fi descoperit că Ileana Cosânzeana este de fapt Muma Pădurii) de modul în care cuvintele curgeau, se împleteau şi se închegau în unele postări și mi-am zis că pot şi eu... măcar pe jumătate.

Din momentul în care mi-am azvârlit sufletul în această zonă tumultoasă, am construit lumi imaginare, poveşti cu final fericit, note autobiografice, etc., încercând să redau totul într-o notă cât mai personală, creativă, autentică. 

 

M-am învârtit cu teamă şi cu grijă printre paşii hotărâţi ai giganţilor blogosferei, ce mă făceau adeseori să mă simt şi mai mică, citindu-le textele scrise cu pasiune şi cu toate celelalte ingrediente magice pe care eu încă nu le descoperisem.

Iar atunci când inspiraţia pleca fără să-mi dea de ştire, am încercat să depășesc blocajele şi gândurile mărunte, pentru ca cititorii să nu creadă că au nimerit într-o ogradă greşită.

Aşadar, mai în vârful picioarelor, mai târâş pe coate, mai cu fruntea sus, mai cu alifii lipsă, am rezistat cinci ani și voi continua să scriu cât mai des și mai frumos și de acum înainte.

Iar dacă la un moment dat voi îndrăzni să cresc, în modul clasic, neaşteptat - într-o lună cât alţii într-un an -, voi trăi fericită până la adânci bătrâneţi, știind cu certitudine că fiecare emoție, fiecare sentiment, fiecare trăire transformată în cuvinte vor fi meritat toate eforturile, îndrăzneala și timpul investite. 
 

Dar aceasta este altă poveste... :)

Momentul ZERO

Se spune că împlinirea vârstei de 30 de ani este un moment "de criză" pentru femei.

Pentru mine este doar un moment de resetare, un moment în care aleg să o iau de la ZERO, un moment în care cred din ce în ce mai mult că vârsta nu este decât un număr, mai ales atunci când sufletu-mi refuză cu înverșunare să îmbătrânească, iar trupul nu face decât să îl urmeze.

Este vârsta pe care am atins-o cu multe lecții învățate. De exemplu, am învățat că este inutil să trăiesc cu regrete și mai ales este complet neproductiv să mă compar cu alții, am învățat că oamenii pot fi frumoși și magici, trebuie doar să am răbdarea și dorința să îi cunosc cu adevărat, am învățat că pot face atâtea lucruri dacă îmi propun și dacă depun eforturi pentru a-mi îndeplini idealurile.

Am o singură viață pe care sunt datoare și am dreptul să o trăiesc așa cum îmi doresc și cum simt, cât mai frumos, cât mai creativ, cât mai plină de iubire, de zâmbete și de optimism!

Iar cu puterea minții celei mature de 30 de ani cu care m-am pricopsit peste noapte :)))) încerc să vă transmit din energia mea pozitivă și din entuziasmul cu care aleg să îmbrățișez în continuare prezentul și viitorul! 

My Most Important Mission

photo source

My most important mission on Earth is to always keep that smile shining on your face and never let it fade away, despite all the clouds, despite all the rain and the storms, despite the hurricane that at times I might be responsible for...

And even if sometimes I fail at being your sparkling sun during the day, never forget that I will always be the mystical moon that keeps you safe at night! :)

My Kind of People :)

photo source

I love to surround myself with genuine people. I'm pretty sure you all know them. :)

They are those people:

who are simply themselves and don't pretend to be what they're not just to be liked by the others,

who don't keep flattering the others in order to make them do (free) things for them,

who do all they can to become the best version of themselves just the way they are, even if they are imperfect, flawed, full of ups and downs,

who speak only their heart and the truth, and don't indulge into fake sweet words just to get under the skin of others for their own benefit,

who are always nice just because they deeply feel that and not only when it's convenient to them,

who send gifts over with an open heart, hoping to make a nice surprise to others and not to receive undeserved appreciation,

who say what they mean and mean what they say, every single word,

whose actions are their number 1 witness,

who do what they say and don't spend time bragging around that they will do this and that only to impress, when they actually don't do anything,

who always draw people's attention through the magic light they carry and not through seeking attention,

who never care or worry about what people will say because they know they don't have anything to hide and, most of all, they don't have a fake image to maintain,

who never try to fool or deceive the others, but only encourage and inspire them to grow, to raise their standards, to achieve more than they have ever dreamed of.

These are my kind of people and I find it difficult to tolerate any other kind around me... 

This is why I try to stay away from the other type and luckily life keeps some of them away from me. This is just one of the ways to avoid being touched by the negativity of the world we live in.

Bottom line, a big thank you to both the genuine and fake people that are or were part of my life. They have all inspired me to learn, to change my perspectives and my priorities, to know who deserves my energy and my time, even to be creative...  

Some taught me how beautiful life is simply because I was blessed and lucky to know them and some taught me what I would never want to become...
I will always keep both lessons in mind. :)

Emma's Pages (15)

photo source

 

 

 

 

 

you're full of doubts...

and so am I.

but we'll never know

unless we try...