Poveştile mele: Aura şi Lucian (1)

sursa fotografie: unsplash.com

Până nu demult, lumea ei era el. În trei ani, au învățat împreună să iubească, să se accepte unul pe celălalt așa cum sunt, cu sufletele ciobite și trupurile imperfecte. Au umblat împreună hai-hui, braț la braț, mână de mână, cu acea sclipire în priviri pe care numai oamenii ce ard continuu de iubire o au. Au umblat pe coclauri, pe patru și pe două roți, pe picioarele lor cel mai des, au bătut câmpiile și munții în lung și în lat. Au confecționat amintiri de vis, iar pe unele le-au închis în obiectivul unui aparat foto, nelipsit din lungile lor escapade. Pe altele, le-au ascuns cu grijă în inimă, departe de uitături curioase, păstrându-le ca pe niște pietre prețioase, doar pentru ei.

El a cules flori pe care i le-a pus cunună în păr, ea le-a sărutat pe fiecare cu drag si le-a uscat, le-a pus deoparte, scriind câte o poveste despre ei doi, despre fiecare popas, despre cununi de flori și de stele ce le făceau zilele și nopțile mai frumoase și mai profunde.

Au dormit înghesuiți într-un cort mic, ținându-și de cald unul altuia, pierzându-se în promisiuni șoptite și în bătăi de inimi ce deveneau tot mai puternice, mai conturate, mai unite.

Alteori, în nopțile calde, se întindeau pe pătură prin vreo fâneață, cu privirea pierdută către cerul aprins de milioane de luminițe. Atunci simțeau că asta își doresc cel mai mult în viață: să trăiască cele mai simple și frumoase momente împreună, să pășească drept înainte oricât de alunecos ar fi terenul uneori sau oricât de multe ploi s-ar abate asupra lor. Știau amândoi că și sub cea mai prăpădită umbrelă e loc pentru doi oameni care stau îmbrățișați.

Era o zi cu mult soare, cu mult albastru în văzduh, cu multe flori de câmp în rucsacul Aurei, cu un zâmbet larg și ghiduș pe chipul lui Lucian.

Au făcut un popas într-o poieniță, trăgându-și sufletul după un traseu la pas printr-o pădure la poalele munților. Erau îmbujorați și fericiți. S-au descălțat și s-au întins pe iarba verde, printre firele ce le gâdilau tălpile și fața. Au stat așa câteva minute, cu ochii închiși, sorbind prin toți porii aerul răcoros al pădurii. La un moment dat, Aura l-a simțit pe Lucian cum se ridică de lângă ea, dar i-a fost lene să-l întrebe ce face, așa că a rămas neclintită, cu ochii închiși.

L-a auzit îndepărtându-se, iar apoi cotrobăind în rucsac, la câțiva metri mai încolo. A deschis un ochi și-l privea curioasă. L-a văzut cum a lăsat rucsacul, s-a uitat către ea zâmbind, apoi a smuls o floricică din iarbă, și preț de câteva secunde a meșterit ceva. Atunci Aura s-a ridicat în picioare și s-a apropiat de el curioasă și mirată deopotrivă. Nu înțelegea ce tot face.

În acel moment, el s-a întors către ea, s-a așezat într-un genunchi în fața ei și a rostit vorbele pe care le-a auzit prin filme și le-a citit în cărți de nenumărate ori.

- Aura, vrei să fii soția mea?, întrebă Lucian cu un tremur în glas pe care nu-l cunoscuse până atunci.

Click pe link-uri pentru continuare:
- Partea a II-a
-Partea a III-a

Ce voi mai scrie

În ultimul an şi jumătate, nu am scris cine ştie ce aici sau pe celălalt blog 

Am scris ceva mai mult, însă, prin agende. Uneori, doar gânduri plictisite, neinteresante şi nepublicabile. Iar alteori, nişte povestioare, sau să zicem, încercări de nuvelă. Îmi propusesem să nu le public decât atunci când vor fi gata, având în vedere că toate sunt începute, dar neterminate.

Am decis să aduc un pic la viaţă acest blog al sufletului meu, publicând aproape zilnic fragmente din aceste scrieri, poate mă voi mobiliza astfel să le continui şi să le şi finalizez, pentru cititori şi pentru mine. E timpul să golesc sertarul creativ, cam prăfuit, ce-i drept. :) 

Sper să vă placă! :)

An nou fericit, mai bun?

Mda, mereu auzim astfel de urări, pe care le facem la rândul nostru.
Ce am învățat anul acesta este că anul n-o să fie de unul singur nici mai bun, nici mai fericit dacă nu facem noi înșine ceva. 

Ne dorim împliniri, ne dorim schimbări, ne dorim să fie lucrurile diferite anul acesta?
Cred că ne dă seama foarte ușor cum se vor întâmpla toate astea. Doar schimbându-ne noi, puțin câte puțin, chiar și în pași de furnică. Azi un gest diferit, mâine o vorbă bună în plus, poimâine un gând negativ gonit din minte din prima secundă.

Schimbările necesită timp, mai ales în aspectele care ni s-au sedimentat în viață și în personalitate de (zeci) de ani. 

Cert este că anul poate fi mai bun dacă îl facem noi așa. Pentru mine, asta va fi provocarea anului 2019. Cu un plan de schimbări mici, pentru ca la final, când voi privi peste umăr, să pot trage linie și să spun: "Uite schimbarea mult dorită! Toate eforturile au contat. Fiecare lucru care a părut mărunt la vremea lui face acum parte dintr-o transformare mult dorită și muncită!"

Așa de bun sper să-mi fie noul an și, cel mai mult, să-mi fie cei dragi bine, sănătoși și voioși! 

Solstițiu de iarnă

21 decembrie este cea mai scurtă zi din an. Și asta nu poate decât să mă bucure, pentru că de mâine, zilele vor crește ușor, ușor.

Sunt o persoană solară, care are nevoie de căldură, lumină și culoare ca să funcționeze. Tocmai de asta, oricât de magică ar fi iarna pe alocuri, rămâne totuși cel mai puțin preferat anotimp al meu.
Mă bucur de peisaje, de Crăciun, de căldura din casă, de un ceai fierbinte sau de un vin fiert și cam atât.

În același timp, încerc să nu zoresc zilele de iarnă, să nu mai abia aștept să treacă, să trăiesc fiecare clipă, oricât de friguroasă ar fi, căci în final, și ele fac parte din viața mea care trece mai repede decât îmi doresc.

N-a mai fost soare de vreo săptămână cel puțin. Îi simt lipsa tare și știu că după toată perioada asta înnegurată, faptul că există soare mă va înveseli și mai mult.

Zile calde și pline de inspirație vă doresc! 😊

O poveste personală

Am fost o persoană religioasă cândva. Din adolescență, de pe la 16 ani, până pe la 20 și un pic, mergeam aproape în fiecare duminică la biserică.
Mai mersesem și cu bunica mea în copilărie, dar mult mai rar. De obicei, ajungeam la biserică de sărbătorile mari, pentru a lua Sfânta Împărtășanie și la Denii, de Paște.

Adoram să merg la Denii. În ciuda a ce se tot spune împotriva Bisericii și a unora dintre preoți, întotdeauna m-am simțit bine la biserică. Simplul fapt de a mă afla acolo, prinre icoane, cântări dumnzeiești și miros de tămâie, de lumânări, mă făcea să mă simt în altă lume. Nu mergeam nici penttu preoți, nici pentru că trebuie.

Am fost o adolescentă timidă, retrasă, depresivă și sunt sigură că dacă nu aș fi învățat bine și nu aș fi dat temele prin clasă tot timpul, nu m-ar fi băgat mai nimeni în seamă. Probabil nici n-ar fi știut cineva că exist.

Ce vreau să spun este că eram o singuratică și îmi cream în minte o grămadă de scenarii dramatice, iar mersul la biserică îmi lumina și-mi liniștea sufletul.

Am început să fiu bisericoasă, cum s-ar zice, după ce am citit o carte: "Pelerinul român" de Gheorghe Băbuț. Nu știu de ce mi-a fost revelatoare. Chiar intenționez să o achiziționez, să-mi reamintesc ce m-a trezit atunci la o realitate despre care habar nu avusesem că există. Nu înseamnă că m-am schimbat radical citind această carte, dar m-a făcut să simt lucrurile altfel. Tot cu drame și stări de indispoziție am continuat mulți ani, fiind moștenire de familie aș zice, însă am făcut un pas înainte spre maturitatea pe care și acum, trecută un pic de 30 de ani, mă muncesc să o ating.

Pe vremea aceea, începusem să citesc, pe lângă beletristică, și foarte multe cărți despre viețile Sfinților, cărți cu predici și cuvinte duhovnicești. Toate astea îmi hrăneau sufletul și mă făcuseră la un moment dat să cred că locul meu este la mânăstire.

Însă nu am ajuns la vreuna decât în excursii și frumos a mai fost. Cred cu tărie ca dacă Cel de Sus ar fi vrut să urmez calea mânăstirii, aș fi ajuns acolo negreșit. Dar se pare că viața mea are mai mult sens aici, între oameni, ca soție și mamă.

Nu ne mai plac poveştile

Când povestesc ceva, obișnuiesc să mă pierd în detalii care mie mi se par importante. Uneori sunt coerentă, alteori mai puțin, mai ales când povestesc foarte entuziasmată sau foarte tensionată.

Cert este că interlocutorul nu are răbdare să trec prin toate detaliile, așa că ma zorește cu "Așa-uri" lungi și abia așteaptă să ajung la final, să afle ce voiam să spun de fapt.

Ce-i drept, și eu am cam început să fac așa.
Se ia "boala" asta a grabei, a nerăbdării de a trece mai departe, totul pe repede înainte. Să nu ne scape nimic, să nu ratăm nicio secundă, dar fără să ne bucurăm cu adevărat de ceva. Cam ăsta e trend-ul. Vrem să se termine cât mai repede. Ziua de muncă, vizitele, iarna, coada la casa din supermarket, filmul, anul, viața.

Dintr-o perspectivă mai sobră, ne grăbim spre moarte. Deși nu înțeleg de ce. Doar asta este una dintre puținele certitudini în viață. Mai devreme sau mai târziu, vom bifa toți "marele final". Nu știu dacă avem șanse să ne schimbăm din punctul ăsta de vedere, fiind mereu nevoiți să ținem pasul cu ce se întâmplă în jurul nostru.

Nu mai știm să ascultăm cu adevărat. Suntem mereu stresați, cu ale noastre, cu gândul în cinșpe părți și cu un ochi în telefon eventual.

Îmi vine acum în minte un desen animat de când eram mici. Mi-a plăcut foarte mult și acum vreo doi ani, găsind toate episoadele online, m-am apucat entuziasmată să mă uit, începând cu primul episod. Seria se numește Perrine, acesta fiind și numele personajului principal. Este o fetiță căreia îi moare tatăl și pornește, împreună cu mama ei, într-o lungă călătorie spre Franța, dacă-mi amintesc bine. Călătoresc în propria lor trăsură trasă de un cal, însoțite de câinele lor fidel.

Am vizionat doar două episoade pentru că, deși îmi place mult perioada în care are loc acțiunea, cu vreo sută de ani în urmă sau mai bine, nu o să credeți, n-am avut răbdare pentru mai mult. M-am plictisit. Și am o ciudă pe mine din cauza asta. Si pe epoca nebună în care trăim care ne face să ne purtăm ca niște musculițe bete la lumina unui bec chior.

Chiar mi-ar fi plăcut din anumite puncte de vedere să trăiesc pe vremea acțiunii acestor desene animate. Când totul era mai calm, mai liniștit, mai simplu poate...

O găsiți aici pe Perrine. 😊

• 
  

Mămica cu tatuaj

Anul acesta am scris mai puțin decât de obicei. Și pe blog, și separat. După cum povesteam și în alte postări, am un bebe și asta îmi ocupă tot timpul. Și, mai ales, tot sufletul 😊

Am scris sporadic și aici, și pe noul blog de mămică. Am simțit nevoia să aloc un blog separat pentru această nouă experiență, unică și vie.

Dacă doriți să citiți cum îmi este viața cu bebe, care acum are un an și o lună, vă invit să urmăriți Mămica cu tatuaj.

Zile luminoase vă doresc!