Poveştile mele: Cu ochii-n patru (3)

Photo by Edward Cisneros on Unsplash

(Click pe link-uri pentru Partea I şi Partea a II-a)

Dr. Dorobanțu era altceva, altă mâncare de pește, cum ar fi spus mama ei. Se vedea și se simțea că e un bărbat cult, stilat, care știa cum să trateze o femeie. El ar putea deveni acel Făt-Frumos la care Sorina visa de ani de zile, deși avusese parte doar de câteva relații dezamăgitoare. Era înalt și slab, dar bine făcut. Părea că merge la sală. Avea părul șaten închis, ochii albaștri ca cerul senin de vară, iar pielea ușor creolă. 

În ochii Sorinei, părea un prinț desprins din poveste care se purta atât de frumos cu ea, deci era posibil să o placă. Poate avea s-o invite la o cafea. Și apoi la dans. Iar dacă totul mergea bine, ar fi putut deveni chiar EL, alesul ei, iar ea aleasa lui. Inima îi bătea deja de emoții, simțea cum îi transpiră palmele și-și dorea să fi fost doar el și ea în cabinet în acele momente.

- Merci pentru ajutor, Andreea! Te poți retrage, i se adresă medicul asistentei care îi zâmbi Sorinei, dându-i drumul la mână. 

Andreea ieși din cabinet, iar dorința Sorinei se îndeplini, rămaseră singuri. 

- Ia loc aici, te rog!, o invită dr. Dorobanțu, iar Sorina observă că acum o tutuia. Asta trebuia să însemne ceva.

Ușor amețită, se ridică de pe scaunul din fața panoului cu litere, se așeză pe celălat scaun, față în față cu medicul. Acesta începu să-i povestească ce a observat în urma măsurătorilor.

- Ai o ușoară miopie, nimic avansat. Trebuie să porți ochelari sau lentile tot timpul cel puțin jumătate de an și apoi vedem. Cel mai probabil va fi suficient. Preferi ochelari sau lentile de contact? Avem o gamă variată pentru ambele opțiuni, chiar aici, în clinică.

- Hmmm, aș prefera ochelari momentan, răspunse Sorina.

- Ok, îți scriu acum o rețetă și te poți duce la colegele mele din clinică să îți alegi rama și să faci comanda, dacă dorești să îi cumperi de aici. Deci... Alexe Sorina Mihaela... Frumos nume, îi spuse privind-o și mai pătrunzător decât înainte.

- Mulțumesc, răspunse ea roșind ușor.

- Apropo, poți să-mi spui Matei, dacă vrei. 

- Cum vrei tu..., Matei, îndrăzni ea.

- Asta e a ta, îi întinse rețeta. Mâine lucrez tot dup-amiază, de la 2. Ce-ai zice de o cafea pe la 12, dacă ai timp?, continuă el.

"Wow!", își spuse Sorina. Nu-i venea să creadă că tot ce visase cu câteva minute mai devreme devenea realitate atât de repede! A doua zi mergea la muncă, fiind joi, dar nu-i păsa. Avea să plece în pauza de prânz și ar fi sunat să spună că întârzie un pic, dacă era cazul. Găsea ea o scuză. Nu putea să rateze o asemenea șansă să-și trăiască basmul mult visat.

- Citeşte mai departe partea a IV-a -

Poveştile mele: Cu ochii-n patru (2)

Photo by Sharon McCutcheon on Unsplash

🔼(Click pe link pentru Partea I)🔼

După încheierea programului de muncă, Sorina se grăbi să ajungă la cabinet, dar întârzie 5 minute din cauza traficului din capitală. Uşor ruşinată, intră şi se prezentă asistentei, cerându-şi scuze că a întârziat. Asistenta îi zâmbi cu înţelegere şi îl anunţă pe domnul doctor Dorobanţu că pacienta a sosit. O rugase pe aceasta să ia loc câteva minute până va fi invitată în cabinet.

Sorina se conformă și vruse să scoată telefonul din geantă. Atunci medicul ieși din cabinet și o invită înăuntru. Sorina îl privi și simți cum se înroșește ușor. Își imagină că domnul Dorobanțu este un bărbat în vârstă, nici ea nu știa de ce. Era însă un tip în jur de 30 de ani, drăguț, cu ochi blânzi și un zâmbet larg, cuceritor, cel puţin așa i se părea ei. Sorina își reveni din stare într-o secundă, îl salută pe medic și intră în cabinet.

- Luați loc, vă rog!, o invită domnul doctor.

Sorina mulțumi și se așeză.

- Spuneți-mi, ce problemă aveți, continuă el.

- Ăăă, știți, lucrez foarte mult pe laptop și cred că mi-a slăbit un pic vederea, răspunse ea aproape șoptit.

- Am înțeles, spuse medicul zâmbind.

- Înainte de orice, îndrăzni Sorina, aș vrea să vă spun că nu prea suport să mă atingă cineva în zona ochilor. E o chestie din copilărie, termină ea repede fraza, roșind și frământându-și mâinile în poală.

Dr. Dorobanțu zâmbi din nou. Părea un zâmbet sincer și luminos, genul de zâmbet cu care nu era obișnuită, care venea dincolo de mimica feței. Era un zâmbet plin, cu început și sfârșit, un zâmbet cu toată fața, cu toți porii, din ochi și suflet deopotrivă. Așa-l privea fascinată Sorina, analizându-l mental, când vocea lui calmă o trezi din amalgamul de gânduri.

- În cazul ăsta, nu vă faceți griji, o s-o chem pe asistenta mea, Andreea, să ne țină companie.

Se scuză și ieși din cabinet, întorcându-se cu o tânără asistentă la fel de zâmbitoare. Sorina nu-și amintea când a văzut ultima oară oameni zâmbind așa mult, mai ales într-o clinică. Dar era o clinică privată și probabil că personalul era ales pe măsura prețurilor piperate pe care le practica.

- Andreea, fii drăguță și ține-o de mână pe domnișoara cât facem controlul, i se adresă medicul asistentei. Așaaa, mulțumesc.

O rugă pe Sorina să privească pe rând în două aparate pentru diverse măsurători. Apoi o rugă să citească literele și cifrele de pe panou. Reuși să le citească pe toate, inclusiv pe cele din ultimul rând scrise foarte mic, deși cu o oarecare dificultate. Atunci Dr. Dorobanțu îi puse cu mare grijă o pereche de ochelari speciali, Sorina tresări, nu când metalul ochelarilor îi atinse fața, ci când mâinile lui îi atinseră în treacăt tâmplele și simți cum roșește ușor. 

Uitase de așa-zisa ei fobie și de toate în acele momente. Nu era genul de fată care să se piardă ușor cu firea, însă domnul doctor avea ceva care o făcea să vibreze la fiecare cuvânt. Poate era și din cauza zilei superbe de vară și a luminii soarelui care se revărsa în tot cabinetul, umplându-l de o lumină plăcută. Poate era și faptul că nu mai fusese de multă vreme în preajma unui bărbat atât de fermecător. Nici ea nu știa. Mai avusese parte de câteva flirturi în serile ei de karaoke, care uneori se terminau cu nopți petrecute în brațe străine, în patul ei sau ale acelui el. 

Toate astea fuseseră doar niște experiențe trecătoare pe care își permitea să le trăiască pentru că toate fetele pe care le cunoștea făceau la fel și nu voia să fie ea mai prejos. Altfel, ea visa la un Făt-Frumos pe un cal înaripat și de fiecare dată când se culca cu vreun tip care o agățase în cluburile unde cânta, mintea ei începea imediat să țeasă scenarii care se terminau cu clasicul "Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți". 

Însă în ziua următoare, presupusul Făt-Frumos dispărea cine știe pe unde, iar ea rămânea din nou singură, plângând în pernă noaptea târziu până adormea cu părul mototol și fața buhăită.

- va urma -

Poveştile mele: Cu ochii-n patru (1)

Photo by Julia Caesar on Unsplash

Sorina se privea în oglindă în timp ce își aranja părul cu un ondulator de ultimă generație. Îl comandase de pe un site online după nenumărate căutări și voia să-l testeze imediat după ce desfăcuse coletul.

Avea un păr drept şi galben ca mierea, lung până la jumătatea spatelui. Nu şi-l îndreptase și nu-l vopsise niciodată. Era aşa de la natură şi lipsit de volum. Şi-l ţinea de regulă strâns într-o coadă de cal sau într-un coc improvizat rapid şi uşor nearanjat.

Se îngrijea destul de mult, ca orice femeie care se respectă, deși nu era foarte cochetă. Fără a avea obligaţia unei relaţii de mai bine de doi ani, Sorina nu punea accent pe machiaj sau aranjare excesivă. Era o tipă drăguţă, dar care nu atrăgea atenţia la prima vedere.

Însă ochii căprui întunecaţi şi sprâncenele bine arcuite, buzele subţiri şi frumos conturate, tenul de porțelan şi nasul uşor în vânt îi dădeau un aer misterios şi o făceau atrăgătoare pentru unii bărbaţi. Avea chipul bunicii ei din tinereţe, farmecul ei discret de odinioară care atrăsese privirile bunicului ei şi care îi cucerise sufletul fără cale de întoarcere.

Dacă o întrebai cu ceva timp în urmă de ce nu încearcă să-și onduleze părul, să-i dea un pic de volum, ar fi răspuns că ea nu are de gând să și-l strice cu tot felul de aparate, chiar dacă nu arată foarte bine. Măcar e sănătos și natural. Nu avea de gând nici să-l încrețească, nici să-l vopsească în vreun fel vreodată. Dar Sorina nu prea era genul care să-și respecte promisiunile față de ea însăși. Mai ales atunci când încerca să impresioneze pe cineva. Ceea ce se întâmpla cu o oarecare regularitate.

Își permitea ei însăși să-și calce principiile atunci când lucrurile nu îi ieșeau așa cum își dorea. Dintr-un motiv similar a decis să își onduleze părul, în speranța că va impresiona pe cine trebuie, iar basmele care luaseră naștere în mintea ei vor deveni realitate. 

Sorina lucra într-o corporație de aproximativ patru ani, iar orele de muncă petrecute în faţa calculatorului îi cam afectaseră vederea. Observă că descifrează scrisul foarte mic din ce în ce mai greu, ceea ce nu pățise niciodată până atunci. Avea 31 de ani și își dorea să nu aibă probleme cu vederea așa de devreme, însă îi era teamă să meargă la oftalmolog. Nu se temea de o eventuală pereche de ochelari. Gândindu-se mai bine, i se părea chiar șic. Mai ales că forma feței îi permitea să poarte genul acela de ochelari "ochi-de-pisică", pe care și prietena ei cea mai bună îi purta de ceva timp.

Însă dintr-o întâmplare din copilărie dezvoltase o oarecare fobie atunci când venea vorba să îi atingă cineva ochii. Se juca în fața casei, împreună cu ceilalți copii din satul bunicilor, iar unul dintre ei, a început să arunce în ea cu nisip. O mare cantitate de nisip i-a intrat în ochi, rănind-o. Bunica a dat fuga cu ea la dispensarul din apropiere și medicul de acolo i-a curățat ochii cum a putut mai bine, în timp ce Sorina urla cât o țineau plămânii. Avea doar șase ani și, chiar dacă întâmplarea nu îi afectase în niciun fel vederea, a rămas totuși traumatizată și nu suporta să simtă nimic în zona ochilor.

De asta a tot amânat vizita la oftalmolog. Până la urmă, neavând de ales, obţinuse o trimitere de la medicul de familie. Sună la cabinetul medicului oftalmolog ce îi fusese recomandat şi se programă pentru a doua zi la ora 6 seara.

- Click pe link pentru Partea a II-a -

Poveştile mele: Aura şi Lucian (3)

Photo by Vincent Guth on Unsplash

(Click pe link-uri pentru Partea I şi Partea a II-a)

Aura era o fire energică, îi plăcea să călătorească, să umble fără limite, să zburde neîngrădită în orice loc interesant îi ieșea în cale sau îi trecea prin minte. Părul negru, tuns mereu bob, și fața rotundă ca o lună plină o făceau să pară un copil etern. Era singură la părinți și fusese crescută într-un stil asemănător, călătorind cu aceștia de câteva ori pe an, fie în țară, fie în afară. Avea 27 de ani și își dorea să  vadă cât mai multe, să cunoască oameni interesanți, să nu fie condiționată de nimeni și de nimic. 

Îl iubea pe Lucian, altfel nu ar fi petrecut atâta amar de timp lângă el. Adora să fie cu el, să hălăduiască împreună unde vedeau cu ochii, să iubească și să se simtă iubită cum nu mai fusese vreodată. Însă ideea de măritiș nu îi surâdea deloc. Îi dădea impresia că, odată căsătoriți, ar fi fost legați într-o rutină pe care o întâlnise adesea la cuplurile pe care la cunoșteau. Ar fi fost nevoiți să devină oameni "serioși", cu job-uri stabile, să aibă copii, mai ales că Lucian era topit după copii. Se schimba total când îi vedea, parcă tânjind să aibă și el. Aura observase asta în mai multe rânduri și i se părea tare dulce văzându-i reacțiile adorabile. Nu se gândise niciodată mai departe de atât, deși el era mai mare decât ea cu patru ani și jumătate. 

Poate n-ar fi trebuit să gândească așa. Erau niște prejudecăți ca multe altele cu care crescuse și își promisese că o să se descotorosească de ele prin toate mijloacele posibile. Voia să trăiască lejer, cu mintea și inima deschise, să judece cât mai puțin și să asimileze cât mai mult; despre oameni, despre locuri, despre viață, despre ea însăși. 

Cât gândea ea așa, cu ochii închiși, cu capul sprijinit pe umărul lui, Lucian adormise. Își dădea seama după respirația ușoară și lungă ce-i însoțea chipul senin. O fâșie de lumină de la luna ce trona pe cerul senin de primăvară îi dădea un aer angelic. Îi venea să îi prindă capul cu mâinile și să-l sărute vârtos. În schimb, se ridică într-un cot, îl privi cu drag și-l sărută ușor pe frunte. Se lăsă la loc pe umărul lui. Poate lucrurile nu erau chiar așa de ciudate cum îi păreau cu doar câteva minute în urmă. Doar îl iubea și el o iubea. Asta trebuie să fie de ajuns, nu? Cu acest gând, Aura căzu într-un somn adânc și se trezi în zorii zilei odată cu soarele și cu Lucian al ei.

"Lucian al ei"... 

Aura privește absentă peisajul ce i se derulează cu repeziciune în fața ochilor. Trenul gonește printre dealuri acoperite cu vaste păduri de stejari , printre sătuce uitate de lume, unde casele zac pe coline, una ici, una colea. Este singură în compartiment și nu-și poate dezlipi privirea de la geam. Stejarii ard pur și simplu sub mâna de artistă a toamnei. Nuanțele de roșu, galben și portocaliu se amestecă armonios sub ochii ei mari și ar vrea să nu se termine niciodată tabloul ăsta ce pare nesfârșit. 

Deodată își dorește să nu mai ajungă la destinație, să rămână așa în tren, singură, cu gândurile-i încâlcite, urmărind cum toamna își face de cap prin păduri. Îi era de ajuns. N-avea nevoie de nimic altceva. Poate doar de ceva care să-i scoată din minte cuvintele astea cu amintirile-i dulci-amărui cu tot. Lucian nu mai era al ei, nici ea nu mai era a lui.

Și ea tot călătorea, tot umbla, însetată de nou, de mișcare continuă, de schimbare. Oricât de mult durea încă - trecuseră doar cinci luni -, să rămână într-un singur loc nu era opțiune pentru ea. Iar cu Lucian acolo ar fi ajuns. 

Lucian - tipul șaten cu ochii negri și misterioși care o cucerise când era cel mai puțin interesată să aibă o relație, cu părul tuns mereu periuță, cu suflet cald și bun, atent la detalii, mai ales când era vorba de ea; tipul îndrăgostit care și-a luat zile întregi de concediu, chiar și fără plată, ca să o însoțească în călătorii prin țară și printre străini. Cel care a cerut-o în căsătorie pe neașteptate, când ea nu era pregătită, deși îl iubea. Oare cum vine asta? 

Era prima toamnă fără el după trei ani și jumătate și totul se simțea atât de ciudat, atât de gol.

Prima toamnă fără Lucian al ei...

- Sfârşit - 

Notă: iniţial, acesta a fost finalul. Dar dezvoltând mult mai mult şi mai stufos alte idei de poveşti, mi se pare nedrept pentru această poveste să fie atât de scurtă. Drept urmare, intenţiobnz să o lungesc puţin, în viitorul apropiat. Sper că v-a plăcut ce aţi citit până acum :)

Poveştile mele: Aura şi Lucian (2)

(Click aici pentru partea I)

Atunci, i-a întins un inel improvizat dintr-o floare galbenă de untișor. Culoarea ei preferată îi deveni atunci străină, pentru o clipă i se păru că visează și a avut un sentiment tare ciudat că, undeva, la celălalt capăt al lumii, o stea luminase pentru ultima oară.

Revenindu-și în fire, Aura i-a zâmbit conștient, s-a așezat lângă el, i-a strâns în pumni mâna în care ținea inelul, l-a sărutat apăsat pe buze și, lipindu-și fruntea de a lui, i-a spus în șoaptă:

- Nu încă... Îmi pare rău...

Zâmbetul ce strălucise pe chipul lui Lucian până atunci, pălise la fel ca soarele ce apunea roșcovan peste dealuri.

O strânse tare în brațe, o sărută pătimaș și îi spuse tot în șoaptă:

- Nu-i nimic...

- Te iubesc, dar...

- Șșșșș... E ok, pe bune. Nu știu ce m-a apucat..., spuse punându-i un deget pe buze și privindu-l adânc în ochi.

Aruncă floarea, îi zâmbi ca de obicei, și adăugă, străduindu-se să pară cât mai relaxat:

- E timpul să mergem. Curând se întunecă. 

Își strânse rucsacul din iarbă, o luă de mână și porniră tăcuți spre sat unde sperau să găsească găzduire pentru noaptea aceea. Plecaseră pe nepusă masă, cum aveau obiceiul, știind că vor găsi și de data asta un colțișor pentru ei. Nu-și luaseră cortul, ia mașina era la service de o săptămână, după micul accident pe care îl avusese Lucian.

Soarele se zărea tot mai puțin și cerul ardea tot mai tare, în timp ce ei coborau spre sat, pe o potecă, trăncănind, cântând, râzând, îmbrâncindu-se în glumă unul pe altul, cum le plăcea să facă, să treacă timpul mai ușor.

Ajunși în sat, au găsit repede o cămăruță într-o casă mică și puțin părăginită. În față era o curticică, o palmă de pământ unde zăceau o măsuță rotundă din lemn cu vopseaua scorojită, un scaun la fel de scorojit, sub un nuc bătrând care umbrea toată bătătura și o bună parte din străduță.

Camera lor era joasă, cu pereții îngălbeniți de vreme, acoperiți cu carpete ponosite, dar curate. Baba Chiva, proprietara, era singură de mulți ani și nu mai avea puterea să se ocupe de casă cum se cuvenea.

Aura și Lucian nici nu aveau nevoie de mai mult. Aveau un pat micuț în care încăpeau amândoi dacă se înghesuiau un pic. 

Au mâncat turtele cu brânză pe care baba Chivuța le-a făcut special pentru ei, s-au făcut comozi în cămăruța puțin luminată de un bec aprins în tavanul jos, s-au întins pe pat și s-au strâns obosiți în brațe. Amândoi se gândeau la situația de mai devreme din poieniță, erau puțin confuzi în sinea lor, dar evitau să vorbească despre asta.

Click pe link pentru continuare:

-Partea a III-a

Poveştile mele: Aura şi Lucian (1)

sursa fotografie: unsplash.com

Până nu demult, lumea ei era el. În trei ani, au învățat împreună să iubească, să se accepte unul pe celălalt așa cum sunt, cu sufletele ciobite și trupurile imperfecte. Au umblat împreună hai-hui, braț la braț, mână de mână, cu acea sclipire în priviri pe care numai oamenii ce ard continuu de iubire o au. Au umblat pe coclauri, pe patru și pe două roți, pe picioarele lor cel mai des, au bătut câmpiile și munții în lung și în lat. Au confecționat amintiri de vis, iar pe unele le-au închis în obiectivul unui aparat foto, nelipsit din lungile lor escapade. Pe altele, le-au ascuns cu grijă în inimă, departe de uitături curioase, păstrându-le ca pe niște pietre prețioase, doar pentru ei.

El a cules flori pe care i le-a pus cunună în păr, ea le-a sărutat pe fiecare cu drag si le-a uscat, le-a pus deoparte, scriind câte o poveste despre ei doi, despre fiecare popas, despre cununi de flori și de stele ce le făceau zilele și nopțile mai frumoase și mai profunde.

Au dormit înghesuiți într-un cort mic, ținându-și de cald unul altuia, pierzându-se în promisiuni șoptite și în bătăi de inimi ce deveneau tot mai puternice, mai conturate, mai unite.

Alteori, în nopțile calde, se întindeau pe pătură prin vreo fâneață, cu privirea pierdută către cerul aprins de milioane de luminițe. Atunci simțeau că asta își doresc cel mai mult în viață: să trăiască cele mai simple și frumoase momente împreună, să pășească drept înainte oricât de alunecos ar fi terenul uneori sau oricât de multe ploi s-ar abate asupra lor. Știau amândoi că și sub cea mai prăpădită umbrelă e loc pentru doi oameni care stau îmbrățișați.

Era o zi cu mult soare, cu mult albastru în văzduh, cu multe flori de câmp în rucsacul Aurei, cu un zâmbet larg și ghiduș pe chipul lui Lucian.

Au făcut un popas într-o poieniță, trăgându-și sufletul după un traseu la pas printr-o pădure la poalele munților. Erau îmbujorați și fericiți. S-au descălțat și s-au întins pe iarba verde, printre firele ce le gâdilau tălpile și fața. Au stat așa câteva minute, cu ochii închiși, sorbind prin toți porii aerul răcoros al pădurii. La un moment dat, Aura l-a simțit pe Lucian cum se ridică de lângă ea, dar i-a fost lene să-l întrebe ce face, așa că a rămas neclintită, cu ochii închiși.

L-a auzit îndepărtându-se, iar apoi cotrobăind în rucsac, la câțiva metri mai încolo. A deschis un ochi și-l privea curioasă. L-a văzut cum a lăsat rucsacul, s-a uitat către ea zâmbind, apoi a smuls o floricică din iarbă, și preț de câteva secunde a meșterit ceva. Atunci Aura s-a ridicat în picioare și s-a apropiat de el curioasă și mirată deopotrivă. Nu înțelegea ce tot face.

În acel moment, el s-a întors către ea, s-a așezat într-un genunchi în fața ei și a rostit vorbele pe care le-a auzit prin filme și le-a citit în cărți de nenumărate ori.

- Aura, vrei să fii soția mea?, întrebă Lucian cu un tremur în glas pe care nu-l cunoscuse până atunci.

Click pe link-uri pentru continuare:
- Partea a II-a
-Partea a III-a

Ce voi mai scrie

În ultimul an şi jumătate, nu am scris cine ştie ce aici sau pe celălalt blog 

Am scris ceva mai mult, însă, prin agende. Uneori, doar gânduri plictisite, neinteresante şi nepublicabile. Iar alteori, nişte povestioare, sau să zicem, încercări de nuvelă. Îmi propusesem să nu le public decât atunci când vor fi gata, având în vedere că toate sunt începute, dar neterminate.

Am decis să aduc un pic la viaţă acest blog al sufletului meu, publicând aproape zilnic fragmente din aceste scrieri, poate mă voi mobiliza astfel să le continui şi să le şi finalizez, pentru cititori şi pentru mine. E timpul să golesc sertarul creativ, cam prăfuit, ce-i drept. :) 

Sper să vă placă! :)