O poveste cu ștampile

Bătrânul domn Manu se ridică greoi din scaunul învechit, martor al muncii lui asidue, la măsuța din colțul camerei luminate de apusul tomnatic. Își scoase ochelarii și se îndreptă către fereastră ca să admire încă o dată magia anotimpului lui preferat, care în același timp îi amintea cât de singur este...

            Inevitabil, își aminti de Sonia.. draga lui Sonia. O iubise mult, atât de mult încât i se părea că toate poeziile de dragoste erau scrise pentru ei. Și ea îl iubea, în felul ei haotic, bizar, care îl făcuse de multe ori să se îndoiască de sentimentele ei.

            Dacă s-ar fi întâlnit în alte circumstanțe... Era o zi plăcută de aprilie, acum mai bine de jumătate de secol. Ea – 16 ani, el – 20.  Din neatenție și fiind pe fugă de parcă tocmai comisese cine știe ce infracțiune, Sonia se ciocni de Manu pe holurile spitalului. Ea - foarte amuzată de întâmplare, cu ochii verzi sclipitori care nu trădau nici urmă de îngrijorare. El... orb. Era orb din naștere. Operația urma să îi redea vederea parțial. Pe vremea aceea, mai mult nu putea spera.

Rămăsese înmărmurit pentru că îi simțise parfumul, iar părul ei îi atinse fața care nu mai zâmbise de săptămâni. Îi era teamă că nu va reuși niciodată să vadă.

După câteva secunde, văzând în ce stare se află, simpatica dimnișoară zâmbi și spuse:

-          Îmi cer scuze, mă grăbeam... Te-aș putea ajuta cu ceva?

-     Nu, este în regulă, îngăimă el îmbujorat, voiam doar să merg în grădina spitalului, să mă plimb puțin.

-       Te conduc, ne plimbăm îmreună, dacă vrei, spuse fata fără să stea pe gânduri. Ca să îți arăt că îmi pare rău pentru incident. Eu sunt Sonia. Mă bucur să te cunosc.

-          Manu, îmi pare bine, spuse el, strângându-i mâna mică și prietenoasă care îl trase puțin cam repede după ea, spre soarele plăcut al amiezii.

Coborând scările, ea îi povesti cu însuflețire că venise în vizită la mama ei, care este medic la acel spital. Când să plece, “împrumută” o ștampilă de pe biroul plin cu dosare, pe care avea de gând să o folosească doar așa, în joacă, și s-o returneze în timp util. De-asta era în grabă, nu cumva să fie prinsă asupra faptului.

Apoi îl întrebă ce a pățit. El îi povesti, împleticindu-se printre cuvinte, că era orb din naștere și după 20 de ani în care văzuse lumea doar cu ochii minții, din poveștile celorlalți, cea mai mare dorință a lui era pe cale să se îndeplinească în câteva zile.

-          Știi cum arată o ștampilă?, întrebă ea pe neaștepate, privindu-i lung chipul, buzele ce abia se mișcau când vorbea, părul ciufulit, întrebându-se cum arată ochii aceia pedepsiți să nu fi văzut lumea niciodată... Era chiar drăguț Manu, își spuse fără sfială.

-          Nu, dar îmi imaginez..., bâigui el fără încredere.

-      Nu prea cred, i-o tăie ea imediat. O ștampilă arată așa, spuse, apăsându-i buzele cu buzele ei fierbinți. Cu răsuflarea tăiată, rămăseseră încremeniți timp de câteva secunde, după care Sonia se desprinse din sărut și dispăru, fără ca el să aibă timp să reacționeze.

Rămase așa, tăcut, nemișcat, minute bune sub razele prietenoase ale soarelui primăvăratic. Primul lui sărut... Dacă asta era o ștampilă, atunci de acum știa sigur că îi plac ștampilele. Și că nu va uita niciodată acele momente.

După zile întregi de aștepare, în care nu mai avu norocul s-o întâlnească pe Sonia, doctorii îi scoaseră bandajele și pentru prima oară în viața lui, plânse de fericire. Pentru că vedea!!! Vedea! Lumina îl copleșise spiritual. După atâția ani în întuneric și imagini eronate, putea în sfârșit să admire florile, copacii, soarele! Își privi mâna dreaptă pentru câteva clipe. Acea mână în care sălășluise de curând acea mână fină și îndrăzneață... Acum că marea lui dorință se îndeplinise, singurul lucru de care mai avea nevoie era prezența ei. Voia să știe cum arată cea care i-a ștampilat sufletul fără să își dea seama. Trebuia s-o găsească!

...........................................

            (după 5 ani)

Domnul profesor Manu, își bea ceaiul liniștit și singur la terasa lui preferată din apropierea școlii unde preda. Din senin, o tânără domnișoară îi întinse o ștampilă și se așeză la masă lângă el. Sonia! Sări el imediat. Ea îi zâmbi larg și cu spuntaneitatea-i specifică, începu să-i povestească despre viața ei din ultimii ani, cum fusese trimisă la internat chiar în săptămâna cînde se cunoscuseră și nu a mai ajuns la spital să-l viziteze, deși își dorea tare mult.

Acum îl găsise din întâmplare, plimbându-se pe acolo cu o prietenă cu câteva zile în urmă.

Cum era de așteptat, cei doi s-au îndrăgpstit unul de celălalt. După doar câteva luni, el îi puse pe deget inelul de logodnă. După o aproape imperceptibilă șovăială, Sonia acceptă.

Își făceau planuri orbește. Pentru că a fost foarte marcat de primul lor sărut, Manu începuse să colecționeze ștampile, fără nici un sens. Mai mult inventase un “prototip” de ștampilă ce închipuia două siluete haioase unite într-un sărut. S-au amuzat copios când i-a povestit Soniei, iar ea, după cîteva zile, îi dărui ștampila imaginată de el. Mare îi fu mirarea lui Manu, și din nou urmară minute în șir de râs în hohote.

Din nefericire, după o relație de aproape un an care suna promițător, ea luă decizia că nu poate continua. Încă nu a văzut suficient de multe în viața ei scurtă, nu a cunoscut suficient de multe persoane. Îi lipsesc încă multe pentru a se putea opri la o familie. Nu era gata să își asume această responsabilitate... Degeaba a încercat Manu s-o convingă să rămână, să continue alături de el, să o facă să înțeleagă că îi va lăsa tot spațiul de care avea nevoie. Degeaba..

Sonia ieși din viața lui în pași discreți de balerină... Și îi lăsă ca amintire cea mai dureroasă ștampilă...

Dar, deși distrus, peste câțiva ani s-a căsătorit, cu o femeie blândă și bună, care avea același vis ca și el. Să aibă o familie frumoasă, un cămin cald și primitor și cel puțin un copil.

            Au avut un copil, un băiat, Andrei, care acum, ironia sorții, lucra într-un fabrică de birotică și papetărie. Spunea el ceva de papetărie online, dar nu înțelegea cum vine asta. În schimb se bucura pentru că Andrei îi aduce tot felul de obiecte necesare carierei lui de scriitor: hârtie, pixuri simple, pixuri cu ștampile.

            Acum 7 ani, soția muri, fiind bolnavă, iar el locuia singur, printre manuscrise și amintiri dulci amărui.

De atunci, au fost dese momentele când nu voia să fie deranjat, iar acum abia se găsea câte un vecin sau trecător cu care să schimbe o vorbă. Acum când avea nevoie de compania cuiva...

I se făcea dor de intensitatea sentimentelor pe care le trăise alături de Sonia, și totuși, în toate romanele lui nu reușise să descrie ce simțise. Îi era teamă că va strica umbra de imagini care îi rămăsese în minte.

Dar astăzi, când parchetul învechit scârțâia dureros la fiecare gând și pas de-al lui, aminitrile astea, legate de ea, îl răscoleau însă nu-l mai întristau ca alte dăți. Din contră, sub cerul care ardea la apus, îi dădeau o stare de împăcare, de împlinire, simpla bucurie că a cunoscut-o era acum de ajuns.

A rămas doar el, un bătrân singur și aminitirle lui, pecetluite într-o ștampilă a primei lui iubiri...

Articol scris pentru SuperBlog 2013

I will never...

...unlove you

...unhug you

...unkiss you

...unfeel you

...undream you

...untaste you

...unsee you

...unwant you

...untouch you

...unpaint you

...unneed you

...uncare for you

...unmiss you

...unhold you

...unbreath you

...untrust you

...unstregnthen you

Citești, deci mă seduci

Să-mi pun eșarfa sau nu? Parcă nu e așa frig afară. A. m-a invitat la ceainăria - librărie de lângă magazinul ei preferat de haine. Bineînțeles că scopul ascuns, zice ea, al acestei ieșiri nu este de a sta la un ceai cu arome orientale în timp ce frunzărim noul volum care a primit Nobel-ul. Deloc!  Face asta numai ca să mă convingă să o însoțesc la shopping, “rațiunea ei de a fi”, cum ar spune ea. Știe că asta nu este nici pe departe activitatea mea preferată.

Eu sunt prietenă cu cărțile, orele nesfârșite petrecute în ceainării și librării, la întâlniri părelungite cu personaje pestrițe și complexe. Pe unele le-aș lua acasă. Pe altele le-aș cam anihila, ce-i drept.

Iar acum mă îndrept – fără eșarfă – către ceainărie. ACEA ceainărie, coincidență sau... Unde l-am văzut de câteva ori acum vreo trei săptămâni... Îmi petreceam aproape fiecare dup-amiază acolo pentru că tocmai ce descoperisem localul și îmi dădea o senzație de confort, de liniște, de căldură, de... acasă. Într-o zi a apărut și el: înalt, brunet, chipeș, cu niște ochi pătrunzători și o prezență de parcă tocmai ce ieșise din cărțile de istorie. Și citea. Citea cărți! Nu ziare cu știri sportive sau alte mondenități. Am mai văzut, bărbați citind, desigur, dar el avea acel ”ceva”, cum ar fi zis A.

În tot acest timp, nu am făcut nimic altceva decât să-l privesc discret (noroc cu vederea mea laterală atât de bine dezvoltată). Și ehhh, da, să visez la ce-ar fi dacă...

Ce-ar fi fost dacă s-ar fi ridicat de la măsuța lui și mi s-ar fi adresat direct, întrebându-mă dacă am citit cumva un roman oarecare, doar ca să intre în vorbă cu mine? Aș fi zis că vrea să mă seducă. Auzi aici, ce prostii îmi trec prin cap! Seducție zic. Adevărul este că la capitolul ăsta nu stau prea bine, așa că sigur nu aș fi făcut nimic. De fapt, chiar nu am făcut nimic, și nu cred că vor mai fi șanse. În fine... Așa-mi trebuie dacă...

Ok, ok. Deja mă stresez prea tare. Știu doar că el deja m-a sedus fără să știe cu parfumul lui, Super Playboy. Știu că asta folosea pentru că din întâmplare am avut ocazia să-l testez într-un magazin, când mi-am zis că așa vreau să miroasă cel care va dori să-mi fure inima. Hihi.

Adevărul este că toate chestiile astea cu seducția mi se par un mit. Fiecare are propriul stil de a intra pe sub pielea cuiva. Depinde de piele, evident. Unele persoane sunt mai sensibile și naive (subsemnata), altele sunt mai greu de cucerit (poate el).

După cum spuneam, sunt tipa pe care o vei găsi mereu printre cărți. Cam oriunde m-aș afla. Simplul fapt că un bărbat se află sub același acoperiș cu mine, cu o carte în mână și un aer de poveste, poate să mi se pară cel mai seducător lucru din lume. Dacă un necunoscut mi-ar dărui pe neașteptate un teanc de cărți frumos împachetate, aș ști din prima clipă că este pe gustul meu și că acest cadou ar putea fi doar un început.

Un bărbat mă poate seduce foarte ușor prin maniere, clasicul simț al umorului, muzica pe care o ascultă, felul în care îi tratează pe cei din jur, felul în care mi se adresează și nu încetează să îmi arate că are anumite sentimente față de mine, indiferent în ce fază se află relația noastră. Toate astea, și nu numai, sunt pentru mine acele “super-puteri” care contează foarte mult la primii pași dintr-o legătură romantică și trebuie să fie reciproce ca să funcționeze. 

 Tot storcându-mi creierii cu seducția asta, am ajuns la ceainărie. Prietena mea întârzie. Tipic. Mai bine. Așa pot să mai analizez un pic felul în care l-aș fi putut seduce pe el?... Cum seduci un domn aparent misterios, care citește un roman controversat al unui autor contemporan?

Ce-ar fi fost dacă, în trecere, i-aș fi lăsat o carte pe măsuță, cu un bilețel cuprinzând un citat cu un mesaj profund, și să-i spun: “Cred că vă aparține”. Și apoi să dispar, sub privirile lui confuze și delicioase.

 Aș putea face un test acum, că tocmai ce intră pe ușă.

“Orice ar fi, nu te panica!”, îmi zic emoționată –ahhh parfumul lui! - pentru că se îndreaptă spre mine cu un zâmbet  de cavaler venit tocmai de la masa rotundă a regelui Arthur. Sau cum era?.....

Articol scris pentru SuperBlog 2013