Emma's Pages (13)

sursă foto

- I have to go..., Matthew whispered.

- Yeah..., Emma said.

- I... I don't have any of my things here... and... it's getting late, he added.

Then he raised pulling her closer, sticking his forehead to hers.

- This is the right thing to do..., he could barely speak.

- I know... 

Emma looked into his sad eyes... She knew he was right. She was confused, thrilled and scared at the same time. Her heart was beating faster. The feelings grew stronger and she was so damn aware that she loved him more and more with every breath she took... 

But... she just couldn't allow herself to become the third element in his messed-up relationship. Her dignity and life principles were keeping her realistic. She had to let him go, so that he worked things through first...Even if she was so sick and tired of doing the things the way she had to and not how she wished to.

She wanted to live more the way she felt and to forget about the rules, the boundaries and about everything that would keep her apart from the man she loved and who loved her back...

 

Ce-am mai prăjiturit :) - Miercurea fără cuvinte

Poveștile mele: Oare pe unde îmi umbli?... (1)

sursă foto

Am luat un post-it și i-am scris la repezeală, sperând că va înțelege de ce nu pot să rămân. L-am lăsat pe birou și am plecat pe fugă, cu un zâmbet tâmp pe față, dându-mi seama ce scris infect am. Sper să reușească să descifreze mesajul.

Atunci m-am gândit la tine, m-am întrebat dacă mai scrii la fel de frumos ca atunci... Îmi lăsai zilnic bilețele printre caiete, iar colegii se amuzau pe seama mea pentru că de multe ori le găseau înainte să apuc să le citesc. "Romeo" îmi spuneau, iar ție "Julieta".

Într-o zi te-a prins profa de română când i-ai dat un bilețel Alinei, colegei mele de bancă, să mi-l paseze. Știu că erai supărată rău pe mine. Mi-ai scris: "Nici mama vitregă nu a urât-o pe Albă-ca-Zăpada așa cum te urăsc eu pe tine!!!". Cred că nici tu nu credeai ce spui. Și totuși mi-ai zis-o...

Atunci Madam Stănescu te-a scos în fața clasei și a citit mesajul. Te-ai înroșit atât de tare încât mi-era teamă că o să ți se facă rău. Erai foarte indignată că ți s-a întâmplat așa ceva tocmai ție.

Ți-a ținut profa o predică atunci! L-ar fi convins chiar și pe Ionescu, chiulangiul clasei, că trebuie să lase prostiile și îndrăgosteala că altfel nu ia bacul și se alege praful de viața lui. Eheee, ce ne-am mai distrat, râdeam toți pe înfundate. În afară de tine, normal.

Știu că tocmai se sunase de pauză. Te-a salvat clopoțelul și ai ieșit val-vârtej din clasă. Am alergat după tine, te-am prins din urmă pe scări și m-ai îmbrâncit atât de puternic încât m-am dezechilibrat. Mi-ai spus că nu vrei să mă mai vezi niciodată. Ai luat-o la fugă și... te-am lăsat în pace. Poate asta a fost cea mai mare greșeală, că te-am lăsat să pleci fără să-ți arăt cât de mult îmi păsa de fapt, cât te iubeam...

Până la sfârșitul anului, m-ai evitat continuu. Nu cred că am schimbat mai mult de două cuvinte până la bacalaureat. Apoi ai plecat din țară. Cu greu am reușit să aflu unde ești. Te-am contactat de nenumărate ori, dar m-ai ignorat complet. 

Mi-am dat seama atunci că poate iubirea noastră era ca toate celelalte, o simplă iubire de liceeni care se sfârșește o dată cu intrarea în lumea celor mari. Și tot atunci mi-am dat seama cât de mult ai însemnat pentru mine, că, în ciuda relațiilor pe care le-am avut apoi, nu am reușit să trec peste ce s-a întâmplat. Poate pentru că povestea noastră a rămas suspendată, neterminată, poate că trebuia să fie mai mult decât atât. Nu vom afla poate niciodată...

Și acum, după atâția ani, aș alerga după tine, iar și iar, până te-aș găsi și nu te-aș mai lăsa să pleci. Măcar dacă aș ști încotro s-o apuc.

Oare pe unde îmi umbli, suflet drag și greu de uitat?...

His Puffiness ^_^ - Miercurea fără cuvinte

Poveștile mele: Nu uitasem niciodată... (1)

sursă foto

Mi-am urmat paşii pe aleile parcului, rătăcindu-mi privirea pe frunzele îngălbenite ale copacilor, ce cădeau pe rând cu foşnete abia şoptite.

Umblam încet ca într-un cimitir învăluit de o linişte bizară, ezitând să calc prea apăsat, de teamă că amintirile adânc îngropate undeva în trecut mă vor înşfăca pe nepregătite şi-mi vor sfâşia sufletul... iar şi iar...

Mi-era teamă să respir, să gândesc şi, mai ales, să-mi amintesc. Nu voiam să-mi amintesc... Dar eram acolo, în locul unde totul îmi vorbea despre ceea ce îmi doream cu disperare să uit...

Banca pe care ne aşezam uneori, strângându-mă la pieptul tău, făcându-mă mică, mică, zgribulită de la aerul rece din zori sau de la fiorul de gheaţă ce îmi străbătea tot trupul când îmi spuneai că într-o zi va trebui să pleci...

Bătrânul tei din capătul parcului, pe care l-am îmbrăţişat de zeci de ori, sub care ne-am odihnit adesea sufletele, ne-am pus la păstrare atâtea vise şi dorinţe. Acelaşi tei care ne învolbura simţurile cu parfumul ameţitor dintr-un univers îndepărtat. Acelaşi tei sub care îmi luai mâna şi o duceai la pieptul tău, înşirându-mi promisiuni în care am crezut, poate, prea mult... 

Fântâna din centrul parcului, susurând mesaje neînțelese, acoperind momentele de tăcere, când cădeam pe gânduri amândoi, eu visând la o viață nesfârșită alături de tine, ca o puștoaică naivă din telenovele. Iar tu... neavând nici o intenție să faci parte din lumea mea pentru prea multă vreme.

Arcada de trandafiri roșii unde m-ai fotografiat în rochia albă de dantelă, îți amintești?... Îmi spuneai că par întruchiparea inocenței într-o lume invadată de păcate. Ai cules un trandafir și mi l-ai pus în păr, sărutându-mă apăsat. M-ai mușcat atât de tare de buze, încât o picătură de sânge s-a prelins nestingherită pe rochia albă...

Stropi reci de ploaie m-au trezit la realitate și mi-au inundat gândurile. Trebuia să nu mă fi întors niciodată acolo... Toate îmi povesteau despre tine, despre noi, despre cât de fericită eram cândva. Despre cum mi-am pus fericirea în mâinile tale, iar tu ai plecat fără să privești în urmă, lăsându-mă mai pustie decât un deșert uitat de lume...

Nu voiam să-mi amintesc, dar de fapt... nu uitasem niciodată...

Timpul - prieten sau duşman? - Miercurea fără cuvinte

Conversații din viața mea de zi cu zi :)

De anul anul trecut:

                                                                                     1. Doamna de la patiserie, când am fost să comandăm turta miresei:

sursă foto

Ea: Voi sunteți fericiții?

Eu: Da.

Ea: Dar tu câți ani ai? Pari cam tinerică.

Eu: 29, dar știu că par mult mai mică.

Ea: Aaa. Chiar nu pari de 29...

2. Doamna de la coafor, în dimineaţa nunţii:

Ea: Câți ani ai?

Eu: 29, dar știu că par mult mai mică.

Ea: Și eu care voiam să te cert că te măriți prea tânără.

3. Doamna stomatolog:

Ea (observând verigheta): Ești căsătorită?
Eu: Da.

Ea: Dar câți ani ai? Ești minoră? 
Eu: 29, dar știu că par mult mai mică.
Ea: Wow! Chiar pari mult mai tânără!

Ce pot spune? Mă simt atât de bine când aud asemenea comentarii de parcă aş fi băut fără să ştiu din elixirul tinereţii veşnice :))))