Pedeapsă

Alerg cu paşi învechiţi

după fluturele pe care

nu-l voi prinde niciodată.

Aprind bujori-pastel

când îl văd alunecând, fug de el,

mă ascund de aripile în culori picante.

Transform noaptea în emoţie,

ploaia în lacrimi adormite,

soarele în cutremur albastru.

Cuvintele zboară mai sus, ciobite,

nisipul din ochii stinşi se cerne,

şi culeg din ceaţă îmbrăţişări de curcubeu.

Un suflet aveam : alb, opac, pătrat ;

s-a împiedicat de colţurile gurii lui

şi s-a lovit cu tâmpla de incredibil.

L-am ridicat, l-am pălmuit cu ură

şi l-am inchis buimacă într-o cutie.

Să mai viseze de-acum fluturi!