Saturday, February 20, 2016

Poveștile mele: O ştampilă cu poveste (1)



sursă foto

              Bătrânul se ridică cu greu de pe scaunul de lemn, martor al muncii lui asidue, aşezat la măsuța din colțul camerei luminate de apusul tomnatic. Își scoase ochelarii și se îndreptă către fereastră, admirând magia anotimpului lui preferat, care în același timp îi amintea cât de singur este...

              Inevitabil, se gândi la Sonia... draga lui Sonia. O iubise mult, atât de mult încât i se părea că toate poeziile de dragoste erau scrise pentru ei. Și ea îl iubise, în felul ei haotic, bizar, incomplet, care îl făcuse adesea să se îndoiască de sentimentele ei.
              Dacă ar fi întâlnit-o în alte circumstanțe...

             Acum mai bine de jumătate de secol, într-o zi caldă de aprilie, din neatenție și fiind pe fugă de parcă tocmai comisese cine știe ce infracțiune, o tânără domnişoară se ciocni de el pe holul spitalului. Ea - foarte amuzată de întâmplare, cu ochii verzi sclipitori care nu trădau nici urmă de îngrijorare. El... orb. Era orb din naștere. Operația urma să îi redea vederea parțial. Pe vremea aceea, mai mult nu putea spera.

            Rămăsese înmărmurit pentru că îi simțise parfumul, iar părul ei îi atinse fața care nu mai zâmbise de săptămâni. Îi era teamă că nu va reuși niciodată să vadă.

            După câteva secunde, văzând în ce stare se află, simpatica domnișoară zâmbi și spuse:

-     Îmi cer scuze, mă grăbeam... Te-aș putea ajuta cu ceva?
-     Nu, este în regulă, îngăimă el îmbujorat, voiam doar să merg în grădina spitalului, să mă plimb puțin.
-     Te conduc, ne plimbăm îmreună dacă vrei, spuse fata fără să stea pe gânduri, ca să îți arăt că îmi pare rău pentru incident. Eu sunt Sonia. Mă bucur să te cunosc.
      -     Manu, îmi pare bine, spuse el, strângându-i mâna mică și prietenoasă care îl trase puțin cam repede după ea, spre soarele plăcut al amiezii.

Coborând scările, ea îi povesti cu însuflețire că venise în vizită la mama ei, medic la acel spital. Când să plece, “împrumută” o ștampilă de pe biroul plin cu dosare, pe care a luat-o în urma unei provocări infantile lansată de prietena ei cea mai bună. De-asta era în grabă, nu cumva să fie prinsă asupra faptului.

      Apoi îl întrebă ce a pățit. El îi povesti, împleticindu-se printre cuvinte, că era orb din naștere și după 20 de ani în care văzuse lumea doar cu ochii minții, reconstruind-o prin poveștile celorlalți, cea mai mare dorință a lui era pe cale să se îndeplinească în câteva zile. 

      -     Știi cum arată o ștampilă?, întrebă ea pe neaștepate, privindu-i lung chipul, buzele ce abia se mișcau când vorbea, părul ciufulit, curioasă să afle cum arată ochii aceia pedepsiți să nu vadă lumea niciodată... “E chiar drăguț”, își spuse. 
      -     Cred că da,  îmi imaginez..., bâigui el nesigur. 
      -    Nu prea cred, i-o tăie ea imediat. O ștampilă arată așa, spuse, apăsându-i buzele cu buzele ei fierbinți. Cu răsuflarea tăiată, rămaseră nemişcaţi timp de câteva secunde, după care fata se desprinse din sărut și o luă la fugă, fără ca el să aibă timp să reacționeze.

Zăbovi minute în şir sub razele prietenoase ale soarelui primăvăratic. Primul lui sărut... Dacă asta era o ștampilă, atunci de acum știa sigur că îi plac ștampilele şi că nu va uita niciodată acele momente.

După câteva zile, în care nu mai avu norocul s-o întâlnească pe Sonia, Manu a fost operat. Medicul îi scoase bandajele și, pentru prima oară în viața lui, plânse de fericire. Pentru că vedea! Vedea! Lumina, culorile, tot ce mişca în jurul lui îi copleșise sufletul.

Anii petrecuţi în întuneric, printre imagini eronate au luat sfârşit. Putea să admire florile, copacii, soarele! Își privi mâna dreaptă pentru câteva clipe. Acea mână în care sălășluise de curând o mână fină și îndrăzneață... Acum că marea lui dorință se îndeplinise, singurul lucru de care mai avea nevoie era prezența ei. Voia să afle cum arată cea care i-a ștampilat inima fără ca ea să fi ştiut măcar. Trebuia s-o găsească!

Şapte ani se scureseră de atunci ca o adiere de vânt.

Tânărul profesor își bea ceaiul liniștit la terasa preferată din apropierea școlii unde preda. Din senin, o domnișoară zglobie îi întinse o ștampilă și se așeză la masă lângă el. Sonia! Sări el imediat. Ea îi zâmbi larg și, cu spontaneitatea-i specifică, începu să-i povestească despre viața ei din ultimii ani, cum fusese trimisă la internat chiar în săptămâna în care se cunoscuseră și nu a mai ajuns la spital să-l viziteze, deși își dorea asta.

Îl zărise din întâmplare, pe când se plimba pe acolo cu o prietenă cu câteva zile în urmă. Au luat cafeaua împreună, bucurându-se că s-au reîntâlnit. Şi-au spus atât de multe, încât păreau că se cunosc de-o viaţă. Ea râdea la glumele lui, iar el o asculta cu atenţie, fermecat de zâmbetul ei.

Se mai întâlniră de câteva ori apoi, iar el ştia că nu va mai iubi pe nimeni la fel, că pe ea o voia alături pentru tot restul vieţii. Ea, deşi vizibil reticentă, se lăsă dusă de val şi îi acceptă iubirea ca pe un dar pe care nu-l merita, dar care o măgulea.

Fericirea ţinu doar patru luni, timp în care se vedeau doar de câteva ori pe săptămână, la insistenţele lui. Cu fiecare zi ce trecea, ea simţea tot mai mult că trăieşte viaţa şi visele altcuiva, că se sufocă dacă va continua aşa, că are nevoie de o schimbare.

Atunci, se văzu nevoită să ia o decizie care s-o scoată din starea ce o cuprinsese. Oricât de greu i-a fost şi oricât de conştientă era că o să-l rănească pe Manu, decise să se despartă de el.

Încă nu văzuse mai nimic în viața ei scurtă, nu a cunoscut suficiente persoane, mai avea lucruri de aflat, de făcut, de experimentat. Avea doar 23 de ani. Îi lipsesau încă multe pentru a se putea opri la o familie, aşa cum îşi dorea el, vorbindu-i prea des despre asta. Nu era gata să își asume o asemenea responsabilitate...

Degeaba a încercat Manu s-o convingă să rămână alături de el, să o facă să înțeleagă că îi va lăsa tot spațiul de care avea nevoie. Eforturile lui au fost în zadar. Sonia ieși din viața lui în pași discreți de balerină... Și îi lăsă ca amintire cea mai dureroasă ștampilă...

O vreme, Manu se simţi distrus, neîmplinit, rănit. Nu credea că va găsi curajul şi puterea să treacă peste dezamăgirea ce îi înnegurase viaţa.

Însă peste câțiva ani a cunoscut o femeie blândă și bună, care avea același vis ca și el: să întemeieze o familie, un cămin cald și primitor și să aibă cel puțin un copil. 

La scurt timp s-au căsătorit şi au avut doi copii frumoşi şi sănătoşi. Au fost fericiţi, s-au simţit împliniţi şi au realizat atât de multe împreună, încât ar fi trebuit s-o uite pe Sonia. Însă nu a uitat-o niciodată...

În urmă cu cinci ani, soția muri, fiind bolnavă, iar el a rămas singur, printre manuscrise și amintiri dulci-amărui. Copiii erau departe, peste mări şi ţări, şi veneau foarte rar în vizită. Măcar era împăcat că ei erau bine, că nu le lipsea nimic şi că avusese norocul să îşi cunoască nepoţii. 

De la moartea soţiei, au fost dese momentele când Manu nu voia să fie deranjat, iar acum abia se găsea câte un vecin sau trecător cu care să schimbe o vorbă. Simţea nevoia să aibă pe cineva în preajmă, un suflet căruia să-i împărtăşească gândurile din când în când...

I se făcea dor de intensitatea sentimentelor pe care le trăise alături de Sonia, și totuși, în toate romanele lui nu reușise să descrie ce simțise. Îi era teamă că va strica umbra de imagini care îi rămăsese în minte.

Dar astăzi, când parchetul învechit scârțâia dureros la fiecare gând și pas de-al lui, amintirile încă îl tulburau, însă nu-l mai întristau ca alte dăți. Din contră, sub cerul care ardea la apus, îi dădeau o stare de împăcare, de împlinire, simpla bucurie că a cunoscut-o şi a iubit-o pe Sonia era acum de ajuns.

A rămas doar el, un bătrân singur cu trecutul lui, pecetluit într-o ștampilă a primei iubiri...


Emma's Pages (13)

sursă foto
- I have to go..., Matthew whispered.
- Yeah..., Emma said.
- I... I don't have any of my things here... and... it's getting late, he added.

Then he raised pulling her closer, sticking his forehead to hers.
- This is the right thing to do..., he could barely speak.
- I know... 

Emma looked into his sad eyes... She knew he was right. She was confused, thrilled and scared at the same time. Her heart was beating faster. The feelings grew stronger and she was so damn aware that she loved him more and more with every breath she took... 

But... she just couldn't allow herself to become the third element in his messed-up relationship. Her dignity and life principles were keeping her realistic. She had to let him go, so that he worked things through first...Even if she was so sick and tired of doing the things the way she had to and not how she wished to.

She wanted to live more the way she felt and to forget about the rules, the boundaries and about everything that would keep her apart from the man she loved and who loved her back...

 

Sunday, February 14, 2016

Poveștile mele: Oare pe unde îmi umbli?... (1)

sursă foto
Am luat un post-it și i-am scris la repezeală, sperând că va înțelege de ce nu pot să rămân. L-am lăsat pe birou și am plecat pe fugă, cu un zâmbet tâmp pe față, dându-mi seama ce scris infect am. Sper să reușească să descifreze mesajul.

Atunci m-am gândit la tine, m-am întrebat dacă mai scrii la fel de frumos ca atunci... Îmi lăsai zilnic bilețele printre caiete, iar colegii se amuzau pe seama mea pentru că de multe ori le găseau înainte să apuc să le citesc. "Romeo" îmi spuneau, iar ție "Julieta".

Într-o zi te-a prins profa de română când i-ai dat un bilețel Alinei, colegei mele de bancă, să mi-l paseze. Știu că erai supărată rău pe mine. Mi-ai scris: "Nici mama vitregă nu a urât-o pe Albă-ca-Zăpada așa cum te urăsc eu pe tine!!!". Cred că nici tu nu credeai ce spui. Și totuși mi-ai zis-o...

Atunci Madam Stănescu te-a scos în fața clasei și a citit mesajul. Te-ai înroșit atât de tare încât mi-era teamă că o să ți se facă rău. Erai foarte indignată că ți s-a întâmplat așa ceva tocmai ție.

Ți-a ținut profa o predică atunci! L-ar fi convins chiar și pe Ionescu, chiulangiul clasei, că trebuie să lase prostiile și îndrăgosteala că altfel nu ia bacul și se alege praful de viața lui. Eheee, ce ne-am mai distrat, râdeam toți pe înfundate. În afară de tine, normal.

Știu că tocmai se sunase de pauză. Te-a salvat clopoțelul și ai ieșit val-vârtej din clasă. Am alergat după tine, te-am prins din urmă pe scări și m-ai îmbrâncit atât de puternic încât m-am dezechilibrat. Mi-ai spus că nu vrei să mă mai vezi niciodată. Ai luat-o la fugă și... te-am lăsat în pace. Poate asta a fost cea mai mare greșeală, că te-am lăsat să pleci fără să-ți arăt cât de mult îmi păsa de fapt, cât te iubeam...

Până la sfârșitul anului, m-ai evitat continuu. Nu cred că am schimbat mai mult de două cuvinte până la bacalaureat. Apoi ai plecat din țară. Cu greu am reușit să aflu unde ești. Te-am contactat de nenumărate ori, dar m-ai ignorat complet. 

Mi-am dat seama atunci că poate iubirea noastră era ca toate celelalte, o simplă iubire de liceeni care se sfârșește o dată cu intrarea în lumea celor mari. Și tot atunci mi-am dat seama cât de mult ai însemnat pentru mine, că, în ciuda relațiilor pe care le-am avut apoi, nu am reușit să trec peste ce s-a întâmplat. Poate pentru că povestea noastră a rămas suspendată, neterminată, poate că trebuia să fie mai mult decât atât. Nu vom afla poate niciodată...

Și acum, după atâția ani, aș alerga după tine, iar și iar, până te-aș găsi și nu te-aș mai lăsa să pleci. Măcar dacă aș ști încotro s-o apuc.

Oare pe unde îmi umbli, suflet drag și greu de uitat?...

Tuesday, February 9, 2016

Poveștile mele: Nu uitasem niciodată... (1)


sursă foto


Mi-am urmat paşii pe aleile parcului, rătăcindu-mi privirea pe frunzele îngălbenite ale copacilor, ce cădeau pe rând cu foşnete abia şoptite.

Umblam încet ca într-un cimitir învăluit de o linişte bizară, ezitând să calc prea apăsat, de teamă că amintirile adânc îngropate undeva în trecut mă vor înşfăca pe nepregătite şi-mi vor sfâşia sufletul... iar şi iar...

Mi-era teamă să respir, să gândesc şi, mai ales, să-mi amintesc. Nu voiam să-mi amintesc... Dar eram acolo, în locul unde totul îmi vorbea despre ceea ce îmi doream cu disperare să uit...

Banca pe care ne aşezam uneori, strângându-mă la pieptul tău, făcându-mă mică, mică, zgribulită de la aerul rece din zori sau de la fiorul de gheaţă ce îmi străbătea tot trupul când îmi spuneai că într-o zi va trebui să pleci...

Bătrânul tei din capătul parcului, pe care l-am îmbrăţişat de zeci de ori, sub care ne-am odihnit adesea sufletele, ne-am pus la păstrare atâtea vise şi dorinţe. Acelaşi tei care ne învolbura simţurile cu parfumul ameţitor dintr-un univers îndepărtat. Acelaşi tei sub care îmi luai mâna şi o duceai la pieptul tău, înşirându-mi promisiuni în care am crezut, poate, prea mult... 

Fântâna din centrul parcului, susurând mesaje neînțelese, acoperind momentele de tăcere, când cădeam pe gânduri amândoi, eu visând la o viață nesfârșită alături de tine, ca o puștoaică naivă din telenovele. Iar tu... neavând nici o intenție să faci parte din lumea mea pentru prea multă vreme.

Arcada de trandafiri roșii unde m-ai fotografiat în rochia albă de dantelă, îți amintești?... Îmi spuneai că par întruchiparea inocenței într-o lume invadată de păcate. Ai cules un trandafir și mi l-ai pus în păr, sărutându-mă apăsat. M-ai mușcat atât de tare de buze, încât o picătură de sânge s-a prelins nestingherită pe rochia albă...

Stropi reci de ploaie m-au trezit la realitate și mi-au inundat gândurile. Trebuia să nu mă fi întors niciodată acolo... Toate îmi povesteau despre tine, despre noi, despre cât de fericită eram cândva. Despre cum mi-am pus fericirea în mâinile tale, iar tu ai plecat fără să privești în urmă, lăsându-mă mai pustie decât un deșert uitat de lume...

Nu voiam să-mi amintesc, dar de fapt... nu uitasem niciodată...

Tuesday, February 2, 2016

Conversații din viața mea de zi cu zi :)







De anul anul trecut:


                                                                                     1. Doamna de la patiserie, când am fost să comandăm turta miresei:
sursă foto
Ea: Voi sunteți fericiții?
Eu: Da.
Ea: Dar tu câți ani ai? Pari cam tinerică.
Eu: 29, dar știu că par mult mai mică.
Ea: Aaa. Chiar nu pari de 29...

2. Doamna de la coafor, în dimineaţa nunţii:
Ea: Câți ani ai?
Eu: 29, dar știu că par mult mai mică.
Ea: Și eu care voiam să te cert că te măriți prea tânără.

3. Doamna stomatolog:
Ea (observând verigheta): Ești căsătorită?
Eu: Da.
Ea: Dar câți ani ai? Ești minoră? 
Eu: 29, dar știu că par mult mai mică.
Ea: Wow! Chiar pari mult mai tânără!


Ce pot spune? Mă simt atât de bine când aud asemenea comentarii de parcă aş fi băut fără să ştiu din elixirul tinereţii veşnice :))))

It's time for a positive spin! :)




Sunday, January 31, 2016

Draga mea prietenă...

sursă foto


Draga mea prietenă,

Mă bucur să primesc vești de la tine, însă ultimul tău email mă întristează, mai ales pentru că de la o vreme ești mult prea deprimată și am impresia că nu te mai bucură nimic.
Știu că nu ai avut prea multă liniște de ceva timp... atâtea probleme, griji, neîmpliniri... Dar viața, ei bine, nu e tocmai ușoară. Și nu aș fi vrut să-ți reamintesc și eu asta.

Chiar dacă vei spune din nou că vorbesc din cărți sau că nu ai chef azi, îmi permit să îți dau un sfat. Îmi dau seama că petreci foarte mult timp și consumi multă energie stresându-se și făcându-ți gânduri negre. Îți faci prea multe griji pentru toate lucrurile alea pe care nu le poți influența și știu că ai vrea să faci nenumărate schimbări, dar vezi și tu că nu toate depind de tine.

Tocmai de asta trebuie să existe un echilibru, un echilibru necesar pe care numai tu îl poți controla. Ar trebui să ridici din când în când ochii din vârtejul ce te-a cuprins și să aloci tot atâta timp și energie pentru lucrurile bune din viața ta. Nu-mi spune că nu există sau că sunt prea puține pentru că nu te cred. Numai că nu le dai și lor amploarea cuvenită și te lași copleșită de negativism și dureri.
Știu că sunt zile în care nici toată mierea din lumea nu poate să îndulcească amărăciunile învechite, dar tu ești mai puternică decât toate astea. 

Un înțelept a spus cândva: „Să nu lași să treacă o zi fără să vezi, să auzi sau să citești ceva frumos.” Drept urmare, te provoc să îi urmezi sfatul și să nu ratezi în nici o zi șansa de a-ți umple sufletul cu lucruri frumoase: un vers dintr-o poezie, un citat demn de reținut, o floare gingașă, o melodie sensibilă, zăpada! la care mulți de peste mări și țări tânjesc... Ești binecuvântată că ai toate astea, ești norocoasă că ai toate simțurile întregi. Poți să guști, să miroși, să auzi, să atingi, să vezi și, cel mai important, să simți!

Trăiește astfel încât cearcănele de sub ochii tăi să fie mărturia nopților nedormite pentru că asta a fost alegerea ta, pentru a fi alături de cineva drag cu prilej de bucurie.

Trăiește astfel încât ridurile să fie urmașii râsetelor în hohote și ai zâmbetelor largi, sincere și pline de iubire.

Trăiește astfel încât firele albe să poată spună povești frumoase, seara la un ceai cald, când te vei întreba în sinea ta: “Oare când au trecut atâția ani?”

Trăiește astfel încât mâinile tale să fi fost sprijinul celor necăjiți și aflați la nevoie.

Și mai ales, zâmbește! Zâmbește din tot sufletul, nu fi egoistă, dăruiește un strop de lumină oricui crezi că are nevoie, cine știe când și cum îți va fi returnat. Și nu uita să îți zâmbești ție însăţi, pentru că meriți, nu-mi spune că nu!

În speranța că nu vei mai lăsa zilele să treacă fără rost și că nu vei mai permite amărăciunii să îți umbrească privirea și gândurile, închei cu o îmbrăţişare caldă şi un zâmbet senin. Ştiu că ai nevoie...

A ta prietenă, I.

P.S. Te aștept la cafeaua aia lungă presărată cu amintiri, de care am tot vorbit, și fursecuri cu gem de prune, ca la mama acasă :-)


Wednesday, January 20, 2016

Crâmpeie din iubirea noastră :)

sursă foto

Iubire este atunci când nu şterg anumite melodii din playlist, deşi nu îmi plac, pentru că ştiu că îţi plac ţie şi de fiecare dată când dau de ele, mă gândesc la tine.

Iubire este atunci când stăm unul lângă celălalt fără să vorbim, fiecare în treaba lui, eu strângându-te de mână din când în când, tu zâmbindu-mi adesea, luminând astfel şi cele mai mohorâte zile.

Iubire este atunci când faci patul dimineaţa, chiar dacă n-ai chef, ştiind că îmi face mie plăcere.

Iubire este atunci când vii seara târziu de la muncă şi te aştept cu mâncarea caldă, proaspăt luată de pe foc, şi cu o limonadă rece, aşa cum îţi place ţie.

Iubire este atunci când ne plimbăm şi ai răbdare să fac o mie de poze la o mie lucruri ce ne ies în cale.

Iubire este atunci când avem grijă unul de celălalt atunci când răcim.

Iubire este atunci când găteşti tu şi mă surprinzi de fiecare dată cu ceva bun, pregătit cu dragoste.

Iubire este atunci când ascultăm tare muzica mea preferată şi mă suporţi când cânt pentru că ştii că altfel nu ai cum. Noroc că am voce :)))

Iubire este atunci când îţi dau ţie ultima bucăţică de ceva bun, ştiind că te vei bucura ca un copil, iar asta mă înveseleşte enorm de mult.

Iubire este atunci când ne plimbăm şi mai rupi câte o floricică de prin parc, de prin vreo grădină ce dă în drum, pentru a mi le dărui, floricele ce fac mai mult decât orice buchet cumpărat.

Iubire este atunci când mă aduci cu picioarele pe pământ, dacă mă pierd prea mult în vise, când trăiesc mai mult în euforia mea, desprinzându-mă de toate şi rătăcindu-mă printre nori roz.

Iubire este atunci când te fac să visezi la curcubeie şi lumi colorate, când eşti prea ancorat în realitate şi raţiunea îţi alungă imaginaţia în depărtări.

Iubire este atunci când toci tu ceapa pentru că nu îţi place să mă vezi plângând :))

Iubire este atunci când mă surprinzi cu o tartă cu fructe, desertul meu preferat.

Iubire este atunci când îţi las bomboane de ciocolată prin buzunare, alături de un bileţel cu un mesaj care să îţi facă ziua mai frumoasă.

Iubirea înseamnă toate astea şi un infinit mai mult.

Iubirea suntem noi, perfecţi unul pentru celălalt, în ciuda imperfecţiunilor noastre :)

Gând cald de iarnă - Miercurea fără cuvinte


Tuesday, January 19, 2016

Iubirea înseamnă viaţă!


sursă foto

Iubirea înseamnă două mâini ce se ţin strâns chiar şi pe drumurile cele mai abrupte, chiar şi pe ploile cele mai năpraznice, chiar şi când strânsoarea pare să slăbească uneori.

Iubirea înseamnă un sărut gingaş de "noapte bună" şi zâmbetul de pe buze când ştii că omul iubit e acolo, îi simţi căldura trupului şi bătăile inimii ca şi cum ar fi ale tale.

Iubirea înseamnă reciprocitate, două persoane care simt la fel una pentru cealaltă. Nu se poate numi iubire dacă unul îşi pune sufletul pe tavă, iar celălalt caută doar un adăpost vremelnic.

Iubirea este exact ca în poveşti,  ca în filme şi romane, unde suferi, apoi eşti fericit, suferi din nou şi atingi iarăşi fericirea. Nici măcar în literatură finalurile nu sunt mereu cele mai plăcute pentru că pur şi smplu sunt inspirate din realitate, unde doi oameni care se iubesc pot trăi "fericiţi până la adânci bătrâneţi", chiar dacă drumul până la bătrâneţe este întortocheat, presărat cu piedici şi încercări. Iubirea adevărată va triumfa de fiecare dată.

Iubirea înseamnă să alegi cu inima, dar niciodată să nu laşi deoparte creierul, altfel poţi sfârşi iar şi iar lângă o persoană nepotrivită, doar din disperarea stupidă de "a fi cu cineva". 

Iubirea este un sentiment mult prea înălţător pentru a te mulţumi de fiecare dată doar cu fărâmele pe care le primeşti din când în când.

Iubirea e prea frumoasă pentru a te complace în a fi a cincea roată de la căruţă, întinând astfel cel mai preţios dar pe care un om îl poate avea.

Iubirea nu este un drog, ci medicament. Iubirea adevărată nu răneşte, nu întunecă minţi şi suflete, nu provoacă durere şi nu cunoaşte sfârşit. Iubirea adevărată tămăduieşte, alină, te face să înfloreşti ca un trandafir sub soarele de mai,  te face să simţi că orice s-ar întâmpla, nu eşti singur. Căci în doi bucuriile se multiplică, iar necazurile se înjumătăţesc. 

Iubirea înseamnă magie, căldură, lumină, împăcare, graţie, speranţă, prospeţime, armonie şi mai ales viaţă!

Sunday, January 17, 2016

What I Learnt about Makeup

 
photo source


No amount of concealer can hide the sleepless nights or a heart sparkling into the world since the day it was born.

No amount of foundation can hide a pair of blushing cheeks when he's caressing her hair, looking straight into her eyes.

No amount of mascara can darken a look like knowing he will never come back to her does.

No amount of eyeshadow can colour her life unless he's waiting for her there, at the other side of the rainbow.

No amount of lipstick can put a shiny smile on her face like his unexpected kiss does.

No amount of eyeliner can improve her charm more than the kindness her soul spreads with every step she takes.

No amount of makeup will ever compete with the grace of a woman's natural beauty.

De prin suflet adunate (3)



Vacanțele petrecute în casa părintească și amintirile din copilărie țin de cald iarna.

Eu? Nu vând nimic.
Tot ce am este doar o mână de iluzii colorate înghesuite într-o cutie de chibrituri.

Uneori ajung cu gândul departe, departe, unde cerul şi marea se contopesc într-un sărut...

Sufletul mi se înseninează când privesc cerul mai des.

Îmi plac oamenii empatici, care ştiu când şi cât să vorbească în funcţie de starea ta de spirit şi, mai ales, ştiu când e momentul să tacă şi să îţi respecte dreptul la linişte.

De când n-ai mai aşteptat ceva cu sufletul la gură?...

Sunt oameni care merită zâmbetele noastre cele mai sincere şi mai calde.

Sunt oameni de la care înveţi cum ţi-ai dori să nu fii niciodată. 

Aş vrea să mă rătăcesc într-un oraş mare, îndepărtat... de mână cu tine.

Thursday, January 14, 2016

Emma's Pages (12)


photo source

- I would do anything for you..., he whispered, holding her face in his hands. 
- I know... this is why I will never ask you to do anything for me, she replied curling up on his chest.

Macrou afumat la cuptor


Am crescut într-un orăşel mic, aproape la ţară, unde ai mei părinţi creşteau găini, porci şi curci. Acum au doar găini, însă afumăturile de porc nu le lipsesc iarna, mai ales în preajma sărbătorilor, când în toate curtea şi în casă, se răspândeşte un miros îmbietor de fum de lemne. De câţiva ani încoace au început să afume macrou şi pui, pe lângă tradiţionalii cârnaţi, caltaboşi, tobă etc.

Rezultatul noilor afumături este de tipul "îţi plouă în gură numai când te gândeşti". La fel cum este şi acest macrou, de la socrii mei, şi ei împătimiţi ai preparatelor din carne. Acesta se poate consuma şi ca atare sau se poate da un plus de savoare cu trei ingrediente simple.

Se poate încerca şi cu macrou afumat din supermarket.

La una bucată macrou am folosit :
- două linguri de zeamă de lămâie proaspăt stoarsă
- un căţel de usturoi 
- câteva fire de mărar

Cum am procedat:
Am făcut un amestec din zeama de lămâie, usturoiul zdrobit şi mărarul tocat, le-am frecat bine şi am uns macroul pe interior cu pasta obţinută. Data viitoare voi încerca şi pe dinafară, să văd ce iese :)

Nu am adăugat sare deoarce peştele era deja sărat.

Mai departe, l-am înfăşurat în folie de aluminiu şi l-am dat la cuptor pentru 15 minute la foc mic, cât să se pătrundă şi să prindă aroma dorită.


L-am servit cald alături de o mămăliguţă aburindă, ca la mama acasă.

Spor şi poftă bună!

Izabela

Un 2024 cât mai bun!

Pexels: Jill Wellington Sunt aproape 3 ani de când nu am mai scris aici și mai pe nicăieri. Prioritățile au fost altele, viața s-a scurs ori...