Tuesday, February 19, 2019

Dorințe pentru 2019 (2)


Îmi doresc simplitate. De-a lungul anilor, am fost adepta lucrurilor cât mai colorate, mai drăguţe, dar adesea inutile, mai încărcate, mai pline și multe. Șifonierul de haine gemea, dulapul din bucătărie, comoda, noptierele. Am ajuns în ultimul an să arunc / donez peste 50% din tot ce am avut. Casa respiră ușurată, iar eu de asemenea. Îmi propun să continui la fel, să fac din asta un obicei. Să nu mai păstrez degeaba lucrurile care nu-mi folosesc și mă încarcă inutil. 

Mi-a fost greu la început, eu fiind "la origini", foarte strângătoare, o "hoarder", cum ar zice englezul. Dar am așa mare nevoie de această curățenie și se simte atât de bine și psihic, spiritual, încât continui să mă debarasez de absolut orice obiect. Vă invit și pe voi să faceți la fel, asta dacă nu o faceți deja. 😊

Îmi doresc ordine. Să păstrez în ordine toate lucrurile rămase. Tot "la origini", sunt puțin cam haotică și lucrez să schimb asta. E un pic mai greu cu puiul mic, dar mă străduiesc să fac loc fiecărui lucru nou, să le ordonez cu sens și să le pun la loc după fiecare utilizare. Așa îmi ușurez mie însămi munca, zilele, iar pe termen lung, viața. 

Îmi doresc organizare. Pe lângă organizarea lucrurilor propriu-zise, despre care vorbeam mai sus, foarte importantă este organizarea activităților zilnice, oricât de simple sau banale ar părea. Încă n-am ajuns să notez cu regularitate ce am de făcut, ci doar foarte rar. Între timp, îmi planific mental treburile pe care le am. Uneori reușesc să le bifez, alteori nu. Mi-am notat şi prin telefon nişte task-uri pe care le-am îndeplinit la un moment dat, dar nu suficient de repede, cum mi-aş fi dorit.

Acum revin la agenda scrisă de mână. Mi se pare o metodă mai prietenoasă.


Voi cum vă organizați treburile/ activitățile? Chiar sunt curioasă şi interesată de idei ce funcționează.

Şi ce cărți/ articole recomandați a fi utile pentru cineva care îşi doreşte să devină mai organizată, aşa ca mine? 😆

Vă mulţumesc în avans pentru ponturi şi vă doresc o săptămãnă plină de spor!







Monday, February 11, 2019

Poveştile mele: Adânci bătrâneţi (2)

Foto: Free photo 1510662 © Sergey Shapkin - Dreamstime.com
(Click pe link pentru Partea I)

N-avea Sofica timp de șezători și de îndrăgosteală, când umbla ca un titirez ziua întreagă să le țină în frâu, și de bine, de rău, reușea, așa mărunțică și firavă cum părea. Îi și plăcea să vadă totul pus la punct și avea o mare satisfacție să știe că ea singură le-a dat de cap.

Mai trecuseră vreo doi ani și Lampie nu avusese curajul să o oprească la vorbă, iar între timp venise vremea de armată. Cu sufletul mâhnit și sentimentele ascunse în suflet, plecă departe și în cei doi ani de armată veni acasă doar de patru ori. 

Penultima oară, tras de mânecă de prietenii lui din sat, a mers la o șezătoare, fără niciun gând anume, fără să se gândească vreo clipă că o va vedea acolo și pe Sofica. Amândoi erau deja la vârsta la care alți tineri din sat erau căsătoriți de ani buni, unii aveau și copii. Lampie a lăsat să treacă timpul pe lângă el cu gândul la Sofica, iar ea era prea prinsă în vârtejul treburilor zilnice și ocupată cu îngrijirea tatălui e tot mai bolnav, încât nu mergea la șezători niciodată, nu avea prietene și nici pețitori. Mergea prin sat doar cu treburi și oamenii se obișnuiseră cu felul ei de a fi, de a nu vorbi decât strictul necesar, de a nu răspunde la vorbele dulci ale vreunui tânăr care îndrăznea, din când în când, să se apropie mai mult. 

Sofica făcea tot posibilul să treacă neobservată, să fie băgată în seamă cât mai puțin. Se îmbrăca sobru, cu fuste lungi până în pământ. Singura pată de culoare era basmaua înflorată, ce-i acoperea părul bogat pe care uneori îl tăia singură cu foarfeca. Mergea cu capul în jos, ușor încruntată, ferindu-și ochii căprui și alungiți de privirile curioase. Saluta fiecare om ce îi ieșea în cale, doar pentru că așa se făcea pe la ei. Era totuși una dintre cele mai frumoase tinere fete din sat, deși zestrea era cam subțirică, dacă te luai după babele de pe la porți, care  cântăreau și măsurau pe fiecare din vorbe și priviri și apoi împărțeau vrute și nevrute în tot satul.

Într-o zi geroasă de iarnă, în care ningea necontenit, din patul în care zăcea de ani buni, nea Gelu, tatăl Soficăi, o chemă la el cu vocea-i răgușită. Se ridică cu greu în capul oaselor și o rugă să șadă lângă el. Sofica îl ascultă și se așeză pe marginea patului. Nea Gelu o apucă strâns de mână, căci era un efort imens pentru el să stea în capul oaselor.

- Fata mea, începu el, cu vocea stinsă. Ai trecut demult de vremea măritișului... De-ar fi doar gura satului care pune tot felul de povești pe seama ta, nu m-ar durea nici capul. Dar uite, am ajuns doar piele și os, de ani de zile îți sunt povară...
- Nu-mi ești povară, tăicuțule! sări Sofica.
- Simt că mult n-o mai duc, continuă el, de parcă nici n-o auzise. Sunt tot mai slăbit și nici să mănânc nu-mi mai vine. Fă-i tăicuțului tău un ultim hatâr, du-te la șezători și cată de te mărită, fata mea. Ăsta e singurul lucru care mă mai ține aici. Să te văd nevasta unui om în putere și harnic, și-apoi mi-oi încheia socotelile cu viața asta.

La auzul acestei rugăminți, Sofica îl privi cu ochii umezi și mari cât cepele, nevenindu-i să creadă ce auzea. Deja renunțase de ani mulți la ideea de familie, se vedea muncind din greu pentru gospodăria alor ei, având grijă de tatăl ei până la ultima suflare. Însă văzându-i privirea tulbure, ușor înlăcrimată, se uită pe fereastră pentru câteva clipe, să-și revină. 




Sunday, February 3, 2019

Dorinţe pentru 2019


Iată-ne la început de februarie şi, uşor-uşor, (mă străduiesc să) implementez ce mi-am propus mental pentru acest an.

Primul an ca mămică m-a schimbat mult, în bine, aş vrea să cred.  Multe dintre mentalităţile uzate, adânc înrădăcinate, chiar greşite / inutile unele dintre ele, s-au zguduit din temelii. Încă se ţin binişor pe poziţii, dar pas cu pas, zi după zi, dărâm, repar, reclădesc, refac, adaug, îmbunătăţesc.


Pentru mine, cuvântul anului 2019 este schimbare. Sau, altfel spus, redefinire, redescoperire a sinelui, ce îmi doresc să ducă la schimbări multe şi pozitive în viaţa, casa şi familia mea. 


Simt nevoia de renovare mentală, spirituală. Simt nevoia de aer proaspăt, de nou, de refacere pe mai multe niveluri, de ieşire din monotonie. Am un soţ minunat, împreună avem un copil vesel, mâncăcios, sănătos, avem o casă a noastră, căminul nostru. Cu toate astea, e loc mereu de mai bine. În noi şi între noi, pentru noi. 


La asta îmi doresc să lucrez anul acesta. Nu îmi doresc schimbări majore, nu îmi doresc să mă înham la ce nu pot duce, dar îmi doresc să dau puţină strălucire lucrurilor pe ici pe colo, să mai pun un pic de culoare unde este nevoie, să aducă un pic de muzică unde a intervenit monotonia.


Schimbarea asta o să presupună mai multe treburi de făcut. Sunt mai multe cuvinte cheie pe care le voi activa şi le voi da o semnificaţie practică, fiecăruia la timpul lui. Deja lucrez la asta. Nu am un plan complicat, aş zice că nici măcar nu am un plan. Doar să fiu prezentă cât mai mult în propria-mi viaţă, chiar şi în cele mai banale momente. Sună bizar, însă în era în care trăim, cu tehnologia şi graba la putere, ajungem să fim simpli pioni, în loc de protagonişti în propriul film.


Voi detalia mai târziu ce anume îmi doresc să cuprindă această schimbare. Până atunci, faptele să-mi fie pe măsura dorințelor.

Săptămână cu spor şi soare vă doresc! :)




Friday, February 1, 2019

Poveştile mele: Adânci bătrâneţi (1)

Photo by Annie Spratt on Unsplash

Notă: Cum momentan nu mai am material pentru povestea Sorinei şi nişte mici probleme de sănătate m-au cam ţinut departe de activităţile mele recreative, mai ales de blog, am zis totuşi să mai public câte ceva din ce am deja scris. Nu e nimic grav 😊 Dar e suficient cât să nu mai am dispoziţia şi energia să ţes continuarea la ce am scris anterior.  Plus că micul pui de om activ şi jucăuş a beneficiat aproape integral de puţina energie pe care am avut-o în ultimele zile. Revin cât de curând cu povestea Sorinei. Şi eu sunt tare curioasă cum o să se termine 😋



Moș Lampie stă în pragul ușii încruntat. Are în jur de 80 de ani, deși dacă îl întrebi câți ani are, de fiecare dată răspunde supărat: "Prea mulți, nepoate, prea mulți! Nu m-o lua odată Domnicu' că tare grele-mi sunt bătrânețile..."



Are un păr des și alb ca un Moș Crăciun și adesea îl zărești prin bătătură, șontâc-șontâc în bastonul lui din brad, bolborosind pe sub mustața deasă și ninsă. De când i-a murit soțioara, baba Sofica, Dumnezeu s-o aibă în Sfânta Lui pază, moșu' a devenit tot mai ursuz și mai plin de vorbe aprinse pentru oricine și orice îi taie calea sau îi apare în fața ochilor. Ba curcile din curtea alăturată, ba o pisică hoinară ce îndrăznește să calce pe iarba de sub vie, ba un guguștiuc ce își cântă trilul cocoțat pe gardul de sârmă reparat de atâtea ori că e mai mult petice, ba un vecin ce trece distrat pe uliță fără să salute, ba pe altul care a închis poarta prea zgomotos, ba un câine ce latră înfundat undeva în depărtare, vremea ba prea caldă, ba prea rece pentru oscioarele sale bătrâne. 

Moș Lampie e doar o palmă de om, un pic mai înalt de un metru jumate, rotofei ca un butoi de varză murată, cu ochii mici și negri, în care se citește limpede că nu suportă prea mulți oameni prin preajmă. Nimic nu-i intră-n voie, nimic nu-l mulțumește, găsește cusur şi vină oricui cu atâta ușurință încât ai zice că pentru asta trăiește.
Obrazul și fruntea au adunat de-a lungul anilor ridurile sufletului său buhăit, ale supărărilor și neajunsurilor. 

Chiar și când trăia răposata, tot bodogănind și strâmbând din nas îl aflai, dar de când a rămas singur, tot mai rău i s-au înnegurat apele lui Moș Lampie. Baba Sofica a trecut la cele veșnice în urmă cu cinci ani. Îi duce lipsa, ca orice om care, încă din tinerețe, a împărțit cu femeia lui aceeași casă, același pat, aceeași viață, cu bune și rele. Îi duce lipsa mai ales în gospodărie, fiind nevoit să facă totul singur, de la cumpărături, la gătit și la curățenie. Mai vine o nepoată din când în când și-l mai ajută cu una-alta. Și băiatul cel mare, locuind la câteva zeci de kilometri distanță, îl vizitează o dată pe lună. Ceilalți doi sunt plecați departe, unul în nordul țării, celălalt în Franța. 

Oricum nu este prea încântat de vizite. Își dorește să îi ajute cineva cu treburile, dar să-l lase în plata Domnului. N-are chef de vorbă sau de companie.
Baba Sofica fusese o femeie mlădie și aprigă, trasă prin inel, vorba poetului. Cu părul negru și ondulat, adesea lung până la jumătatea spatelui, pe care și-l ascundea sub o basma înflorată încă dinainte să se mărite cu Haralambie, cum îl chema de fapt pe Moș Lampie, dar nimeni nu-i zisese vreodată așa. 

Intraseră în vorbă la o șezătoare, în satul lor natal, întins pe o câmpie, unde toată lumea știa pe toată lumea. Sofica și Lampie stăteau pe aceeași uliță și se cunoșteau din copilărie, când fuseseră într-o vreme apropiați. Se născuseră după primul război mondial. Copilăriseră împreună, el fiind mai mare cu doar doi ani decât ea. Se jucaseră adesea pe drumul prăfuit, cu ceilalți copii din sat, fuseseră vara la scăldat și iarna la săniuș, merseseră chiar și la seceriș împreună mulți ani la rând, familiile lor având câteva pământuri vecine. Atunci Lampie și Sofica, se alergau și se ascundeau printre spicele de grâu până unul dintre părinți le observa lipsa și îi chema la treabă.

Cu trecerea timpului, greutăți și necazuri venind peste familiile lor, joaca pe uliță a devenit o raritate. Ei au crescut, fiind nevoiți să muncească tot mai mult cot la cot cu cei mari. Lampie o mai privea din când în când pe Sofica din depărtare, la seceriș. Îi era dragă și ar fi vrut să se apropie de ea. 

Mai târziu, familia ei fusese nevoită să vândă mare parte din pământuri, iar mama ei murise, așa că Lampie n-o mai vedea decât foarte rar doar pe uliță, cum trecea ducând căldările cu apă de la fântâna din sat. Dădea "Bună ziua" și trecea mai departe, veșnic tăcută, grăbită să ajungă acasă unde nu-și vedea capul de treburi. Parcă nici nu-l cunoscuse vreodată, parcă nu fuseseră vreodată tovarăși de joacă, așa trecea pe lângă el.

Trăgea tare să le facă pe toate, tatăl ei fiind bolnav, iar celelalte patru surori ale ei muriseră la puțin timp după naștere, așadar rămăseseră toate la mâna și la mila ei. Avea vaci de trimis la păscut si de muls, grajduri și cotețe de curățat, avea de gătit, de spălat rufe la albie, cele câteva petice de pământ rămase de arat, de sădit, de cules. Astea și multe-multe altele.








Thursday, January 24, 2019

Poveştile mele: Cu ochii-n patru (4)

Photo by Ryan Moreno on Unsplash
Citeşte părţile anterioare, accesând link-urile de mai jos:
Partea I
Partea a II-a
Partea a III-a


Trase ușor aer în piept și răspunse cât de natural putea, căci milioane de fluturi începură să-i roiască prin stomac:

- Sigur, am timp de o cafea. Unde anume?, întrebă cu voce aproape șoptită.
- În centrul vechi e o cafenea micuță și retrasă. Să-mi dai numărul tău de telefon, te rog. Îți trimit adresa exactă, îi zise el în timp ce luă telefonul de pe birou pentru a nota numărul Sorinei și a-i trimite informația.
În timp ce ea i-l comunică, Matei își trecu mâna prin părul ei și adăugă, făcându-i cu ochiul:
- Asta rămâne între noi, dacă nu te deranjează.
- Sigur! Nu-ți face griji, răspunse ea cu vocea ușor chițăită de data asta.
-  Gata, ți-am trimis, îi zise repede. Acum hai să te conduc la colega mea, Beti, să probezi ochelari. În două minute am un alt pacient.

Ieșiră împreună din cabinet, își luară la revedere într-un mod formal și, în timp ce proba ochelari, Sorina visa cu ochii deschiși la ziua de mâine. Ce zi minunată! Nu-i venea să creadă cum se aliniaseră astrele în favoarea ei și abia aștepta să-l vadă din nou. Mâine va fi o super zi, presimțea asta! Un nou început pentru ea, știa sigur.
Își alese o pereche de ochelari cu rama arămie din plastic, cu forma exact cum își dorea: "ochi de pisică".
Urma să fie gata peste trei zile lucrătoare când abia aștepta să se întoarcă să-l vadă pe Matei. 

Plecă apoi spre casă plutind, purtată de fluturii ce-i fâlfâiau a dragoste în stomac. Nu mai vedea nimic în jurul ei. Nu observă că se înnorase foarte tare și nu mai era mult până la o ploaie scurtă de vară. Nu văzu cum oamenii treceau grăbiți pe lângă ea, încruntați și nervoși, să ajungă fiecare unde avea nevoie. Ea mergea agale spre metrou, rememorând fiecare clipă petrecută în cabinet, fiecare zâmbet al lui Matei. Matei! Ce nume frumos avea! Și arăta exact ca un personaj din telenovele latino-americane pe care le urmărea cu sfințenie. Viziona mereu un serial de la 7 seara. 

Odată o mințise pe mama ei că are treabă și nu poate să o viziteze la spital, după muncă, atunci când fusese internată vreo trei zile pentru niște investigații amănunțite. O vizita oricum sora ei mai mare, Amalia, care era preferata mamei. Așa că n-avea de gând să piardă serialul pentru un drum inutil la spital. Era una dintre micile ei plăceri, iar mâine avea s-o rateze, dar de data asta nici că-i păsa. 
Pentru posibila ei mare iubire putea să facă o excepție.

Ajunse la metrou și coborî după vreo zece minute când începu să plouă cu stropi mari și reci, răcorind aerul și asfaltul încins. Oamenii treceau acum și mai agitați pe lângă ea, care încotro, să se adăpostească. Însă ea se plimba prin ploaie, cum îi plăcea să facă ori de câte ori avea ocazia. În cele cinci minute pe care le avea de parcurs pe jos de la metrou spre casă, fu tot un zâmbet, chiar dacă se udase până la piele. Trecătorii o priveau mirați, ca pe o ciudată. Era singura căreia nu-i păsa de ploaie, așa că pentru prima oară nu-i păsa nici ce credeau unii și alții despre ea. 

În seara aceea, Sorina abia putu să mănânce de emoții și nerăbdare. Făcu un duș și îi luă aproape o oră să se hotărască ce o să poarte a doua zi la întâlnire. Alese pâna la urmă o rochie simplă și vaporoasă, turcoaz, culoarea cu care îi stătea cel mai bine. Era lungă până aproape de genunchi și avea un decolteu rotund, dar decent. Avea să-și lase părul desprins, să-și dea cu puțin rimel. Nu voia să exagereze cu aranjatul ca să nu se interpreteze greșit.

După ce se asigură că are totul gata pentru a doua zi, își făcu un ceai de tei ca să doarmă bine, deși era aproape sigură că nu va reuși din cauza fluturilor care îi roiau în stomac și a inimii ce îi bătea nebunește, mai să-i sară din piept. Se așeză comod în pat, privind în gol și creându-și în minte tot felul de scenarii despre cum urma să decurgă întâlnirea cu Matei. Spre miezul nopții adormi și se trezi dimineața, când alarma o făcu să tresară ca de fiecare dată.

Întinse mâna și apucă telefonul cu un gest scurt de pe noptieră, oprind alarma.


- va urma - 

Un 2024 cât mai bun!

Pexels: Jill Wellington Sunt aproape 3 ani de când nu am mai scris aici și mai pe nicăieri. Prioritățile au fost altele, viața s-a scurs ori...