Când vara și toamna se țin de mână...

                Am sosit în vacanță de mână cu vara cea încoronată de soare, de maci îmbujorați, de zâmbetele sfioase ale florii-soarelui. Vara... cea veșnic în straie strălucitoare de sărbătoare.

                Două săptâmâni am alergat, am cântat, am visat, am trăit... Cu soarele-n păr, smulgându-mi zâmbete copilăreşti; cu sufletu-mi plimbându-se nestingherit prin grădina plină de culori a casei părinteşti; cu cerul albastru umplându-mi ochii de o limpezime divină; cu tălpile goale prin iarbă, strivind cu vinovăţie voită roua neatinsă a dimineţii; cu ploile văratice şi răcoroase, încununate de curcubeie efemere...

                Acum îmi iau rămas bun de la vacanţa prea scurtă, de la binecuvântatele locuri ale copilăriei, de la părinţii privindu-mă din poartă cum plec...

                Îmi iau rămas bun, călcând cu îndrăzneală pe covorul pe care toamna l-a ţesut cu îndemânare şi pasiune de artist.

Plec, numărând frunzele care cad triste din copaci, în melancolia prelungită a fumului de foc de lemne, a dimineţilor răcoroase, pudrate cu brumă...

...

Când am plecat, soarele s-a ascuns de ciudă printre norii mohorâţi. Şi-au curs lacrimi grele din cer, îngânându-mi sufletul fără să ştie, pe cât de pustiu şi trist, pe atât de plin şi reîmprospătat după o altă vacanţă de colecţie...

La sfârşit de august, vara şi toamna se ţin de mână, valsând printre amintiri, printre nostalgiile unui suflet de copil aflat încă în vacanţă...