An nou fericit, mai bun?

Mda, mereu auzim astfel de urări, pe care le facem la rândul nostru.
Ce am învățat anul acesta este că anul n-o să fie de unul singur nici mai bun, nici mai fericit dacă nu facem noi înșine ceva. 

Ne dorim împliniri, ne dorim schimbări, ne dorim să fie lucrurile diferite anul acesta?
Cred că ne dă seama foarte ușor cum se vor întâmpla toate astea. Doar schimbându-ne noi, puțin câte puțin, chiar și în pași de furnică. Azi un gest diferit, mâine o vorbă bună în plus, poimâine un gând negativ gonit din minte din prima secundă.

Schimbările necesită timp, mai ales în aspectele care ni s-au sedimentat în viață și în personalitate de (zeci) de ani. 

Cert este că anul poate fi mai bun dacă îl facem noi așa. Pentru mine, asta va fi provocarea anului 2019. Cu un plan de schimbări mici, pentru ca la final, când voi privi peste umăr, să pot trage linie și să spun: "Uite schimbarea mult dorită! Toate eforturile au contat. Fiecare lucru care a părut mărunt la vremea lui face acum parte dintr-o transformare mult dorită și muncită!"

Așa de bun sper să-mi fie noul an și, cel mai mult, să-mi fie cei dragi bine, sănătoși și voioși! 

Solstițiu de iarnă

21 decembrie este cea mai scurtă zi din an. Și asta nu poate decât să mă bucure, pentru că de mâine, zilele vor crește ușor, ușor.

Sunt o persoană solară, care are nevoie de căldură, lumină și culoare ca să funcționeze. Tocmai de asta, oricât de magică ar fi iarna pe alocuri, rămâne totuși cel mai puțin preferat anotimp al meu.
Mă bucur de peisaje, de Crăciun, de căldura din casă, de un ceai fierbinte sau de un vin fiert și cam atât.

În același timp, încerc să nu zoresc zilele de iarnă, să nu mai abia aștept să treacă, să trăiesc fiecare clipă, oricât de friguroasă ar fi, căci în final, și ele fac parte din viața mea care trece mai repede decât îmi doresc.

N-a mai fost soare de vreo săptămână cel puțin. Îi simt lipsa tare și știu că după toată perioada asta înnegurată, faptul că există soare mă va înveseli și mai mult.

Zile calde și pline de inspirație vă doresc! 😊

O poveste personală

Am fost o persoană religioasă cândva. Din adolescență, de pe la 16 ani, până pe la 20 și un pic, mergeam aproape în fiecare duminică la biserică.
Mai mersesem și cu bunica mea în copilărie, dar mult mai rar. De obicei, ajungeam la biserică de sărbătorile mari, pentru a lua Sfânta Împărtășanie și la Denii, de Paște.

Adoram să merg la Denii. În ciuda a ce se tot spune împotriva Bisericii și a unora dintre preoți, întotdeauna m-am simțit bine la biserică. Simplul fapt de a mă afla acolo, prinre icoane, cântări dumnzeiești și miros de tămâie, de lumânări, mă făcea să mă simt în altă lume. Nu mergeam nici penttu preoți, nici pentru că trebuie.

Am fost o adolescentă timidă, retrasă, depresivă și sunt sigură că dacă nu aș fi învățat bine și nu aș fi dat temele prin clasă tot timpul, nu m-ar fi băgat mai nimeni în seamă. Probabil nici n-ar fi știut cineva că exist.

Ce vreau să spun este că eram o singuratică și îmi cream în minte o grămadă de scenarii dramatice, iar mersul la biserică îmi lumina și-mi liniștea sufletul.

Am început să fiu bisericoasă, cum s-ar zice, după ce am citit o carte: "Pelerinul român" de Gheorghe Băbuț. Nu știu de ce mi-a fost revelatoare. Chiar intenționez să o achiziționez, să-mi reamintesc ce m-a trezit atunci la o realitate despre care habar nu avusesem că există. Nu înseamnă că m-am schimbat radical citind această carte, dar m-a făcut să simt lucrurile altfel. Tot cu drame și stări de indispoziție am continuat mulți ani, fiind moștenire de familie aș zice, însă am făcut un pas înainte spre maturitatea pe care și acum, trecută un pic de 30 de ani, mă muncesc să o ating.

Pe vremea aceea, începusem să citesc, pe lângă beletristică, și foarte multe cărți despre viețile Sfinților, cărți cu predici și cuvinte duhovnicești. Toate astea îmi hrăneau sufletul și mă făcuseră la un moment dat să cred că locul meu este la mânăstire.

Însă nu am ajuns la vreuna decât în excursii și frumos a mai fost. Cred cu tărie ca dacă Cel de Sus ar fi vrut să urmez calea mânăstirii, aș fi ajuns acolo negreșit. Dar se pare că viața mea are mai mult sens aici, între oameni, ca soție și mamă.

Nu ne mai plac poveştile

Când povestesc ceva, obișnuiesc să mă pierd în detalii care mie mi se par importante. Uneori sunt coerentă, alteori mai puțin, mai ales când povestesc foarte entuziasmată sau foarte tensionată.

Cert este că interlocutorul nu are răbdare să trec prin toate detaliile, așa că ma zorește cu "Așa-uri" lungi și abia așteaptă să ajung la final, să afle ce voiam să spun de fapt.

Ce-i drept, și eu am cam început să fac așa.
Se ia "boala" asta a grabei, a nerăbdării de a trece mai departe, totul pe repede înainte. Să nu ne scape nimic, să nu ratăm nicio secundă, dar fără să ne bucurăm cu adevărat de ceva. Cam ăsta e trend-ul. Vrem să se termine cât mai repede. Ziua de muncă, vizitele, iarna, coada la casa din supermarket, filmul, anul, viața.

Dintr-o perspectivă mai sobră, ne grăbim spre moarte. Deși nu înțeleg de ce. Doar asta este una dintre puținele certitudini în viață. Mai devreme sau mai târziu, vom bifa toți "marele final". Nu știu dacă avem șanse să ne schimbăm din punctul ăsta de vedere, fiind mereu nevoiți să ținem pasul cu ce se întâmplă în jurul nostru.

Nu mai știm să ascultăm cu adevărat. Suntem mereu stresați, cu ale noastre, cu gândul în cinșpe părți și cu un ochi în telefon eventual.

Îmi vine acum în minte un desen animat de când eram mici. Mi-a plăcut foarte mult și acum vreo doi ani, găsind toate episoadele online, m-am apucat entuziasmată să mă uit, începând cu primul episod. Seria se numește Perrine, acesta fiind și numele personajului principal. Este o fetiță căreia îi moare tatăl și pornește, împreună cu mama ei, într-o lungă călătorie spre Franța, dacă-mi amintesc bine. Călătoresc în propria lor trăsură trasă de un cal, însoțite de câinele lor fidel.

Am vizionat doar două episoade pentru că, deși îmi place mult perioada în care are loc acțiunea, cu vreo sută de ani în urmă sau mai bine, nu o să credeți, n-am avut răbdare pentru mai mult. M-am plictisit. Și am o ciudă pe mine din cauza asta. Si pe epoca nebună în care trăim care ne face să ne purtăm ca niște musculițe bete la lumina unui bec chior.

Chiar mi-ar fi plăcut din anumite puncte de vedere să trăiesc pe vremea acțiunii acestor desene animate. Când totul era mai calm, mai liniștit, mai simplu poate...

O găsiți aici pe Perrine. 😊

• 
  

Mămica cu tatuaj

Anul acesta am scris mai puțin decât de obicei. Și pe blog, și separat. După cum povesteam și în alte postări, am un bebe și asta îmi ocupă tot timpul. Și, mai ales, tot sufletul 😊

Am scris sporadic și aici, și pe noul blog de mămică. Am simțit nevoia să aloc un blog separat pentru această nouă experiență, unică și vie.

Dacă doriți să citiți cum îmi este viața cu bebe, care acum are un an și o lună, vă invit să urmăriți Mămica cu tatuaj.

Zile luminoase vă doresc!

Despre Crăciun

Tot anul aștept perioada asta ca să pot cânta și asculta colinde astfel încât să aibă sens și farmec.
Îmi place Crăciunul și tot ce ține de el: colindele, bradul și împodobirea lui, masa de Crăciun în familie, casele împodobite cu beteală și luminițe, colindătorii chiar dacă se aud tot mai rar. Ador raionul imens din supermaket-uri pline cu tot felul de podoabe de Crăciun. Mi se pare magic, deși nu cumpăr nimic. Pentru că rezist tentației. Pentru că nu am nevoie de nimic în plus momentan și mai ales pentru că abundența decorațiilor nu reprezintă esența acestei minunate sărbători.
Crăciunul a devenit tot mai comercial, e drept, dar nu o să continui scriind despre asta.
Pentru mine Crăciunul a rămas încă o sărbătoare a familiei, o ocazie nouă de a dărui, de fi mai buni, de a încerca să dobândim pacea de care toți avem nevoie. Nu ar trebui să simțim toate astea doar în această perioadă, dar dacă mai mult nu putem, tot e bună și fărâma asta de "mai bine", decât nimic.
Mai mult decât orice, Crăciunul reprezintă o zi de naștere importantă pe care nu o mai celebrăm așa cum se cuvine. Nașterea Domnului a trecut de multă vreme într-un plan îndepărtat din cauza vremurilor pe care le trăim și a faptului că ne-am lăsat purtați de griji, probleme și alte lucruri care ni se întâmplă și care par mai importante.
Sper să avem un pic de timp anul acesta și pentru a ne bucura de această zi de naștere așa cum se cuvine, să-i acordăm un loc în inimile noastre atunci când ne gândim la Crăciun. Ce ziceți? 😇

Exerciții pentru liniște

Fă-ți timp să respiri conștient, adânc, să faci o pauză de un minut sau mai multe atunci când te afli într-o situație copleșitoare.

Spune stop! frustrărilor, măcar pentru o clipă. E omenește să avem frustrări, dar nu ne face nici un bine să facem colecție din ele și să le rumegăm mental non-stop.

Acceptă-te fizic așa cum ești. Anii trec și e normal să-ți lase câteva cute pe ici, pe colo, câteva fire de păr argintii. Îmbătrânirea e un fenomen natural care n-ar trebui să ne întristeze, indiferent cu ce vine la pachet.

Să facem în schimb mai multă mișcare, să bem mai multă apă, să mâncăm mai sănătos. Astea sunt lucruri pe care le avem mereu la îndemână și care sunt destul de ușor de realizat. Efectele se văd în timp.

Acceptă că nu ești un om perfect, că ai calități și defecte, că o mai dai în bară uneori. Nu e ok să persiști în ce-i mai rău în tine. Din contră, la o scurtă analiză, îți poți da seama ce merge și ce nu, unde e loc pentru îmbunătățiri și să te apuci de treabă. Te poți schimba în mai bine. E nevoie de mult timp, de efort, de atenție sporită, de răbdare cu tine însuși. Este greu, dar realizabil. Fiecare mic pas înainte contează.

Când vrei o schimbare reală în viața ta, în ființa ta, te lovești de multe limitări pe care ți le impui adesea singur din obișnuință. Însă pe termen lung, îți vei fi recunoscător că ai început să fii mai bun cu tine însuți și cu ceilalți, că ai depus eforturi vizibile pentru a deveni cea mai bună versiune a ta 😊

Lasă pe mâine

Lasă pe mâine privirea încruntată pe care vrei s-o arunci casieriței în vârstă pentru că se mișcă prea încet pentru nivelul tău de răbdare. Ești obosit, vrei să ajungi acasă mai repede după o lungă zi de muncă, dar poate și ea a avut o zi grea și obositoare. Fii răbdător astăzi.

Lasă pe mâine avalanșa de claxoane pe care vrei s-o trimiți către șoferul începător ce pare să încurce circulația. Poate și tu ai fost așa, dar în timp ai devenit un șofer mai bun, mai descurcăreț. Și el își dorește același lucru. Nu-l ajută cu nimic haosul claxoanelor și al înjurăturilor. Fii îngăduitor astăzi.

Lasă pe mâine amărăciunea ce-ți apasă din nou pe suflet. Te lupți cu multe griji, probleme. Se cer multe rezolvate. Poate o dispoziție mai bună te-ar ajuta căt de puțin să rezolvi cât mai multe. Fii zâmbitor astăzi.

Lasă pe mâine mohoreala ce te cuprinde într-o zi înnorată și friguroasă de toamnă. E timpul ei, al toamnei târzii, cu ceață și ploi reci. Nu te supăra pe ceva ce nu poți controla. O să vină din nou primăvara și atunci o să fii cu un an mai în vârstă. Fii soare și cer senin astăzi.

Lasă pe mâine nervii pe liftul ce iar nu merge - pentru a câta oară luna asta? - de trebuie să urci gâfâind atâtea rânduri de trepte. Mișcarea face bine la sănătate. Măcar așa mușchii și vasele de sânge îți vor fi un pic recunoscătoare. Fii mai activ astăzi.

Lasă pe mâine tot ce-i rău. Scoate la iveală tot ce-i bun. E mai simplu decât pare. 😊

Vindecă-te

E greu să umbli atâta amar de ani cu sacii plini de trecut în cârcă. E greu tare și totuși o faci. Cu bună știință, de bună voie și nesilit de nimeni. Îți dai seama la un moment dat că unele răni încă nu s-au închis, deși le-ai dosit bine sub un maldăr inutil de pansamente. Îți dai seama că, pentru a te vindeca, trebuie să le descoperi din nou, să le lași să sângereze, să se aerisească, să le cureți bine de tot ce e rău înainte să se vindece cu adevărat. Așa că îți faci curaj și suporți pentru a nu știu câta oară vechi dureri, dar măcar de data asta o să faci lucrurile altfel, astfel încât să vindeci cât de mult poți. Poate asta e ideea vindecării: ca să reușești, e nevoie să lași rănile să sângereze cât să iasă tot ce e rău din ele.
Poate că e timpul să lași sacii ăia jos, să scormonești prin ei, să vezi dacă mai e ceva ce merită păstrat sau reparat. Pun pariu că vei arunca cel puțin trei sferturi dintre lucruri, la fel ca atunci când faci o curățenie riguroasă în șifonierul plin de maldăre de haine pe care nu te înduraseși să le arunci până atunci, deși nu mai aveai nevoie de ele.
E dureros să cotrobăi printre experiențele pe care nu vrei să ți le mai amintești, e dureros să scoți pansamente de pe răni încă supurânde, dar ai nevoie să faci asta ca să te cureți de tot ce atârnă greu în viață și în suflet. Nu e altă cale.
Vor rămâne cicatrici, dar și spațiu pentru noi experiențe pe care tu, om vindecat și reîntrgit, le vei trăi și percepe altfel. Vei știi ce să arunci și ce să păstrezi ca să nu te mai înhami la greutăți ce nu-ți aparțin sau, de-ți aparțin, nu le vei mai lasa să te împovăreze mai mult decât trebuie.
Fă loc pentru iubire ca să fii iubire, fă loc pentru blândețe, calm și seninătate, ca să fii toate astea pentru tine însuți și pentru cei din jur.

Miresmele copilăriei (3)

Acum vreo două zile, am pus trei mere în cuptor, ca să fac un piure pentru cel mic. Aroma lor s-a răspândit repede în toată casa.

Era o zi friguroasă, mohorâtă, fără pic de soare, cu un vânt ce clătina zdravăn fiecare arbust mai plăpând și toate rufele de pe culme.

Pentru că iubitul meu mic dormea, mi-am permis o mică "escapadă" în trecut. M-am lăsat din nou pradă nostalgiilor, amintirilor din copilărie.

În casa părintească, aveam demult o sobă din teracotă cu plită și cuptor. În zilele friguroase, când vrăbiile erau mai puțin gureșe și mai mult zgribulite pe ramurile golașe ale copacilor, la noi în casă mirosea a mere, gutui, pere ce se coceau în cuptor, fâsâind și plesnind. Abia le așteptam, să le scoatem aburinde, moi și dulci, mai ales gutuile care nu ne prea inspirau să le mâncăm crude.

Fructele astea coapte erau un desert simplu și dulce, direct din grădină sau din cămară. Un deliciu pentru noi, copiii, și nu numai. Aroma lor mi-a rămas în suflet ca un însemn al trecutului, al unei copilării liniștite, când altfel te bucurai de toate, copil fiind...

Zi caldă de toamnă să aveți! 😊🍎

Miresmele copilăriei (2)

Frunze uscate cad una câte una din bolta de viță-de-vie la fiecare suflare de vânt. Soarele mângâie blând ciorchinii de struguri vineții și încălzește harnicele mâini ce trebăluiesc prin curte.

Câteva ciori croncăne a toamnă, brăzdând cerul din când în când cu negrul penelor dese. Dintr-un colț de bătătură, se înalță, împletindu-se, fumul de la lemnele ce ard în mica sobă de pământ și parfumul prunelor clocotinde - polp-polp - în căldarea veche, întăciunată și arsă de la magiunul din anii trecuți.

Bunica amestecă din când în când în căldare. Între timp înșiruie pe o măsuță borcane mari în care va sta peste iarnă magiunul de prune.
Mama îl va presăra cu nucă măcinată din belșug, iar după ce va da gata două farfurii mari cu clătite umplute cu aromatul amestec, ne vom strânge toți ai casei să ne înfruptăm în fața TV-ului la vreun serial de duzină.

Așa era cândva, pe vremuri, la început de toamnă, când trăia bunica și noi eram copii zurlii, zburdând toată ziua prin curte și nu numai... 😊

Dup-amiază de toamnă

Miroase a tartă de mere, cu blat untos și vanilat. Și a scorțișoară. Tocmai am oprit focul la cuptor. Bebe doarme, E. e la muncă, eu lenevesc oleacă, deși bucătăria se cere un pic aranjată. Mai iau o gură de cafea cu lapte. Mmmm... Așaaa... Mi-a fost dor să mai scriu aici. Mi se ofilesc petalele dacă nu aștern măcar un paragraf amărât.
Toamna-i caldă și bună până acum, generoasă în soare luminos și călduț, fructe din belșug prin livezi și oameni harnici și anul ăsta. Că așa-i frumos. Să umplem cămările cu ce ne dăruiește natura, să ne pregătim cu spor de iarnă.
Copacii capătă iar straie în deosebite culori, se-ngălbenesc și se-nroșesc frunză după frunză. Și scriu iar despre toamnă că mi-e tare dragă. Chiar de vine cu frig și ploi. O ador și o s-o tot povestesc. Aici și prin caiete, pe unde apuc.
Mai iau o gură de cafea, că tare-i bună și aromată. Mmmm... Plus că acum se trezește pruncul și mă ia de nouă, c-așa-i pe la noi :)))
Weekend cu lumină-n suflete vă doresc!

Prima zi de școală

Porneam către școală în diminețile răcoroase, dar însorite de toamnă, purtând clasica uniformă în carouri, cu sorțulețul albastru și guler alb apretat, cu un buchet de flori pentru doamna învățătoare, cu părul prins în două codițe simple sau împletite de mama, cu un ghiozdan roșu imens in spate. Strada era plină de copii care aveau același traseu. Mergeau veseli, fără griji, aranjați, cu buchete de flori, bucuroși că urmau să-și revadă colegii după trei luni de vacanță.

Se simțea în aer noul început. În fiecare an, pe 15 septembrie, sau pe-acolo, soarele ne mângâia obrajii cu raze călduțe și foșnetul pădurii, în culori palide încă, se simțea tot mai departe. Curțile gospodăriilor se umpleau de liniște, iar cele ale școlilor, de râsete, de povești din vacanțe, de chiote și cântece.

Mă încânta prima zi de școală, mai ales în clasele primare, care mi-au fost cele mai dragi. Momentul meu preferat era cel în care ne așezam în bănci după ceremonia de deschidere, unde ne așteptau cuminți noile manuale școlare. Abia așeptam să le răsfoiesc, să citesc textele din cel de limba română. Deși pe majoritatea le cunoșteam deja, pentru că mereu citeam dinante tot ce prindeam de la fratele meu cu doi ani mai mare.

Am fost o tocilară în toți anii de școală. Auzeam des acest apelativ, care pe vremuri mă deranja, pentru că era spus cu răutate de către unii copii. Dar acum îmi asum această însușire pentru că da, chiar am fost o tocilară și mi-a plăcut asta. Cu ochelari mari si urâți și tot tacâmul. 😂😂 A fost alegerea mea și nu regret deloc. Mai puțin ochelarii, pe ăia i-aș fi aruncat, dar aveam nevoie de ei. Și încă am, dar acum sunt drăguți și finuți. Deh, fiecare perioadă cu opțiunile ei.

Mi-a plăcut să citesc și să învăț la fel de mult cum altora le-a plăcut să se joace ziua întreagă. 

Îmi e dor. De tot, de uniformă, de codițe, de manuale noi-nouțe cu miros proaspăt de tuș, de diminețile de toamnă în care n-aveam griji, de colegii de atunci, de doamna învățătoare, de fetița timidă cu ochelari mari și urâți din prima bancă...

Foto: de la finalul clasei I, fără 👓, de la începutul anilor școlari nu am 😀

Vară, vino iar

Vară, vino iar cu soare,

Vino cu vacanță mare,

Cu zâmbete de bunici,

Ca atunci când eram mici.

Vino cu ceruri senine,

Cu furtuni cât mai puține,

Să-mpletesc o coroniță

Din maci și din levănțică.

Vino fuga pe uliță

Să alerg din nou desculță,

Să am aripi de cocor,

Să învăț iarăși să zbor.

Vino și du-mă la mare,

Să am plaja la picioare,

Briza-n părul ciufulit,

Să mai prind un răsărit.

Du-mă iute pe câmpii,

Să suflu în păpădii,

Să-mi pun încă o dorință,

Tolănită-ntr-o căpiță.

Vară, vino iar cu soare,

Mai dă-mi o vacanță mare,

Să mai fiu copil o zi,

Să mai am ce povesti...

Pășește încet

Pășește printre suflete ca pe un petic de plajă ascuns de ochii lumii, pe care nici marea nu îndrăznește să-l zdrobească prin valurile-i furioase, atingându-l mai degrabă suav cu apa-i limpede și ușor înspumată.

Pășește printre suflete ca în liniștea unui cimitir de la țară. Cine știe câte vise neîmplinite, uitate, demult îngropate zac în profunzimile fiecărei inimi în parte. Vorbește în șoaptă să nu deranjezi. Sau mai bine, lasă-te cuprins de tăcere.

Pășește printre suflete ca într-o vastă grădină plină cu flori în mii de culori, unde fluturii și albinele zburdă într-o dulce armonie, unii mai visători, alții mai harnici, unde poți închide ochii, lăsându-te prins în vraja amețitoarelor miresme și propriilor gânduri hoinare.

Pășește printre suflete ca într-un butic de porțelanuri autentice. Pe cât de prețioase, pe atât de fragile sunt toate. Atinge-le cu delicatețe, privește-le cu atenție. Oricât de banale ar părea unele dintre ele, ai putea fi totuși uimit ce comori ascund, ce povești magice, câte lecții te poate învăța fiecare în parte atunci când le dai o șansă.

Pășește printre suflete ca într-o pădure cu straie noi de toamnă. Ascultă trilurile vesele ale păsărilor, bucură-te de fiecare susur cristalin al izvoarelor ascunse, îmbrățișează un copac sau mai mulți, ascultă cu inima-ți deschisă. Și mai ales, ascultă-i liniștea tămăduitoare, liniștea ruptă parcă din basme, din tărâmuri îndepărtate și necunoscute omului. Încă...

Luna mea preferată de Vară

Este atunci când Vara pălește iarba pe care calcă, îngălbenește frunzele copacilor în care își odihnește adierile. Unora le pune câte un strop de roșu, făcând mai ușoară treaba Toamnei ce așteaptă răbdătoare să-i vină rândul.

Este atunci când Vara strânge raze de soare în buchete și le așterne peste dealuri, peste văi și peste munți, la răsărit și la asfințit, presărând străluciri de rouă din loc în loc.

Este atunci când Vara zorește gospodarii să fac loc în cămări, pentru a orna rafturile cu roade din grădinile îmbelșugate.

Este atunci când Vara se admiră cochetă în oglindă, își pune cei mai colorați șlapi și o pălărie din paie cu floricele, aranjându-și rochia diafană din floarea soarelui.

Este atunci când Toamna își face simțită prezența, răcorind nopțile, și-i face cu mâna din ușă Verii, privind-o cum se îndreaptă spre alte meleaguri, până anul următor.

Este August, luna mea preferată de Vară. 🌽🍃☀🍁🍂

Odihnește-te, suflete...

Mi-am luat sufletul de mână și l-am rugat prietenește să ia loc pentru câteva clipe. Să facă o pauză, să respire adânc, să se oprească din alergat o vreme. 

I-am vorbit încet, aproape în șoaptă, despre cât de tare a obosit încercând să fie mereu peste tot, încercând să controleze ceea ce nu depinde de el, încercând să nu dea niciodată greş, să exceleze în tot ce face şi să se mâhnească atunci când nu reuşeşte. A obosit tare mult, a îmbătrânit în hainele ce-i atârnă grele, culorile cândva aprinse i s-au ofilit, iar lumina i-a pălit sub întunericul de care s-a lăsat uşor-uşor copleşit.

Odihnește-te suflete, i-am zis...
adapă-ți setea de cunoaştere, 
dar nu te supraîncărca 
potolește-ți foamea, 
ți se ofilesc petalele, 
ți se decolorează visele, 
se face frig şi mori...
aruncă-ți haina grea
nu trebuie să ştii tot, 
nu trebuie să poţi tot...

Atunci el a ieşit val-vârtej in mijlocul furtunii să înveţe să danseze în ploaie, desculţ, golit de regrete, de frici, de răutăți și tristeți. Să se bucure de răcoare, de stropii reci de ploaie, de pace si liniște. Să-și creeze propriul curcubeu și să rămână cu capul în nori...

Poem for her

She's a woman and a child,

Sometimes weird, sometimes wild,

She is shy, but also bold

With many secrets untold.

She has magic in her heart

And she makes me fall apart,

I'm the earth and she's the sky

Full of fairy sparkling lights.

I'm human, but she is not,

She's the strangest piece of art,

She's untouchable, you see

Maybe she is not for me... 

Saturday mornings

Leave your bed and brush your teeth. Comb your tangled hair, wash your face and make a mint tea for you. With honey. And a coffee. Sugar free. For me. 

Join me on the balcony. Fresh tulips await for you in that old vintage vase I never liked. Put the two cups on the small round table. Have a seat and take my hand. Close your eyes and feel the vibe. Feel the warm wind playing in your hair, caressing your face, washing away all the worries. It's still dark outside, but not for long. At the other end of the sky, the sun has awaken. 

Despre răutate

Răutatea te urâțește, te îmbătrânește, fizic și spiritual. Te îndepărtează de oameni și te face să umbli singur prin întuneric și noroaie, să nu mai vezi soarele, oricât de mare și luminos ar răsări chiar deasupra ta.

Răutatea te îmbolnăvește, te dezumanizează, îți pătează sufletul și-l umple de otrăvuri ieftine pe care le împroști în jurul tău cu bună știință.

Răutatea îți întipărește pe față un rânjet demonic, o privire veșnic încruntată, îți brăzdează chipul cu riduri adânci, transformându-te în timp într-un veritabil monstru.

Atunci îți tună și îți fulgeră continuu, nimeni nu-ți mai intră în voie, nu mai reușești sa vezi binele din oameni, scufundându-te tot mai mult în mlaștini fără fund. Te sufocă propria-ți răutate. Îți moare sufletul încet-încet. Și e păcat. N-ai decât unul singur.

Fii bun, omule! Nu te costă nimic, dar ai de câștigat multe.

Până la adânci bătrâneți

** cu ocazia aniversării a 12 ani de iubire :)

Relațiile care durează ani buni sau până la adânci bătrâneți sunt mult mai mult decât se vede pe rețelele de socializare, unde cei doi afișează zâmbete largi si pozează în cel mai fericit cuplu din Univers.

Sunt acele relații în care doi oameni văd în celălalt tot ce își doresc, acceptând în același timp că vor  trăi o viață întreagă cu imperfecțiunile celuilalt, cu diferențe de mentalitate și comportament, mai mici sau mai mari.

Continuarea pe catchy.ro, aici :)

Să fii lumină

Încerc să fiu un om bun, dar nu-mi iese mereu. Să aduc lumină unde pășesc, dar uneori nu-mi dau seama că vin cu nori tulburi după mine. Să fiu blândă și răbdătoare, chiar și în mijlocul furtunii. Sau mai ales atunci.
Să fiu un suflet frumos așa cum mi-ar plăcea să am în preajma mea.
E greu, dar nu imposibil. Orice gest sau orice cuvânt, oricât de mic sau nesemnificativ ar părea, e important. Pentru noi înșine și pentru cei pe care îi atinge.
Ca să emani lumină, trebuie să fii lumină. ☀

Prefața unei iubiri. A noastră

Iubirea se aprinde în suflete când te aștepți mai puțin. Indiferent de anotimp, de momentul zilei, de loc sau de circumstanțe. Să fie destinul, coincidența, horoscopul, Cupidon, toate astea împreună?

E nevoie doar de o secundă și de acolo totul se poate schimba. Pe viață.

E nevoie de o ea ce decide să se așeze pe o bancă în loc să facă o plimbare lungă.

E nevoie de un el care face la stânga în loc să meargă drept înainte, cum avea de gând inițial, și să se așeze pe aceeași bancă.

Ziua în care două inimi se întâlnesc și se deschid una pentru cealaltă e ca un tun de confetti din care speri să curgă la nesfârșit praf de stele, fluturi și curcubeie, petale de trandafir și raze calde de soare. Îți dorești să simți mereu magia privirilor pe furiș, a inimilor bătând pe repede înainte, a ochilor ce sclipesc doar la auzul numelui celuilalt, a emoțiilor intense, a mâinilor ce se ating cu sfială, a primului sărut...

Odată ce ai pornit la drum, braț la braț cu sufletul pe care l-ai ales și care te-a ales, îți dai seama că scânteia magică a primei secunde nu o să stea aprinsă de la sine. Că cerul nu va fi mereu senin, dar că veți alunga norii împreună, că vor fi furtuni uneori, dar veți învăța să dansați în ploaie cu zâmbetul pe buze, că uneori va fi frig și urât, dar veți readuce vremea bună cu îmbrățișări calde și sincere.

Da, e nevoie de multă muncă să clădești ceva de durată, dar merită. Merită, merită, merită! 

Acum fix 12 ani ne întâlneam pentru prima oară. Într-o seară de vară, pe acea bancă. A fost doar prefața a ceea ce urma să înceapă cu adevărat după două luni. :)

Să crezi în tine

Oamenii îți vor spune că nu poți să devii ceea ce îți dorești de o viață, poate.

Îți vor spune că e greu, că e prea complicat, că orice ai face nu o să reușești. Aceștia sunt cei care nu au îndrăznit să facă ceea ce și-au dorit pentru că le-a fost teamă. De eșec, de irosirea resurselor, de gura lumii.

Îți vor spune că e mai bine să alegi altceva, mai bun, mai frumos și, în special, mai sigur. Aceștia sunt cei care s-au blocat în zona de confort și trăiesc încă viața banală în care s-au complăcut, pentru că, zic ei, e mai bine să nu riști, că poate pierzi tot. Dar nu s-au gândit niciodată cât de mult poți câștiga muncind pentru ceea ce-ți dorești. 

Îți vor aduce tot felul de motive să nu pornești la drum, în necunoscut, să nu faci un pas mai sus decât ei, să nu te descoperi pe tine însuți în cea mai bună versiune a ta. Poate de ciudă că ei nici măcar n-au încercat și poate chiar au dat cu piciorul șanselor atunci când li s-au așternut în cale.

Vor fi mulți care nu vor crede în tine, nu te vor susține, nu vor dori nici măcar să reușești, dar tot ce contează este ca tu să crezi că poți, să pornești la drum și să nu privești niciodată înapoi.

Dimineți cu iz de vacanță (7)

E o zi geroasă de martie. Numai bună de ieșit la săniuș pe dealuri, ca în copilărie. De pierdut ziua cu obrajii roșii, cu mâinile înghețate după o bătaie cu bulgări și după construirea unui om de zăpadă. Apoi, fuga în casă la căldurică, frecându-ne mâinile deasupra unei sobe bătrânești cu plită, cu foc de lemne, ca să ne încălzim mai repede.

Toate astea urmate de un ceai aromat de tei cu lămâie. Sau un vin fiert cu scorțișoară, măr și coji de portocale. Sau o ceșcuță din lut de țuică fiartă cu mult piper și zahăr.
Iar condimentul principal: poveștile, atmosfera gălăgioasă și veselă, amintirile care se deapănă de la sine, râsetele, tachinările și tot ce înseamnă viața simplă acasă într-o zi geroasă de iarnă.

Dar nu astăzi...

Un titlu, vă rog :)

Îmi place să citesc dintotdeauna.

Mi-au trecut prin mâini și prin suflet zeci de cărți de beletristică și nu numai.

În copilărie, când am trecut la lecturi mai serioase, începusem să-mi notez într-un caiet tot felul de pasaje sau strofe care descriau natura prin figuri de stil fascinante. Le sorbeam pe nerăsuflate și îmi doream ca într-o zi să pot crea astfel de imagini, prin alegerea și alăturarea cuvintelor potrivite.

Mai târziu, în adolescența timpurie, am schimbat registrul, devorând nenumărate romane și poezii de dragoste, notându-mi mai departe fragmente și versuri care mă încărcau cu emoții și sentimente puternice.

În facultate, am trecut la un alt nivel, notând de această dată citate despre viață, filozofice sau pe cele ce descriau personajele din punct de vedere psihologic. Acestea m-au ajutat într-o oarecare măsură să mă cunosc mai bine și să îmi doresc să înțeleg mai bine viața și oamenii, mai ales pe cei cu care interacționam des.

De câțiva ani, când mă apropiam de pragul de 30 de ani, pe care l-am depășit între timp, cărțile motivaționale și cele de dezvoltare personală mi-au devenit prietene și m-au ajutat să-mi deschid mintea și sufletul, să dau curs unor noi provocări, curiozități și interese.

Toate bune până aici, însă mi-e tare-taaaaare dor să citesc romane atât de catchy, de interesante și intrigante încât să nu le las din mână până nu le termin. În ultima lungă perioadă nu am mai descoperit așa romane, poate și pentru că ultimii doi ani au fost plini și solicitanți pe plan profesional, dar și personal. 

Sunt conștientă că prea curând nu o să am timp prea mult să citesc, dar tare mi-ar plăcea să primesc de la voi recomandări de romane bune, care te țin cu sufletul la gură până la ultima pagină. Pentru când timpul îmi va permite să mă delectez din nou cu lecturi la un ceai. Sau o cafea. :)

Vă mulțumesc de pe acum!