Vise mici pentru suflete mari

sursă foto

Să fac poze câmpiilor de rapiţă, de floarea soarelui şi de maci când soarele merge la culcare.

Să mă bucur de soarele care îmi face cu ochiul din mare, în zori de zi.

Să merg la picnic cu bunătăţi într-un coş din răchită, musai ca în filme, să le întind cu poftă pe o faţă de masă în carouri roşii cu alb, tot ca în filme. 

Să reduc numărul câinilor vagabonzi adoptând un căţel al străzii (sau doi).

Să le ofer părinţilor bucuria de a-mi fi alături la nuntă şi de a-şi plimba nepoţeii de mână prin grădină.

Să-mi învăţ degetele să alunece armonios pe clapele unui pian.

Chiar şi atunci când toate lucrurile pe care mi le doresc se îndepărtează nebuneşte de mine, parcă mânate de o forţă centrifugă, 

chiar şi când ploaia aproape că mă va fi convins că nu mai există raze de soare pentru mine,

chiar şi când îmi voi da seama că nu am aripi tocmai când mă voi fi aruncat încrezătoare de pe stâncă,

tot nu voi inceta sa zâmbesc şi să visez, nu voi înceta să cred că fericirea stă la vedere în micile bucurii al vieţii, şi orb să fii, tot n-ai cum să le ratezi dacă îţi păstrezi inima deschisă.

sursă foto

For all those people

We all know those life stories where people have incurable diseases and we think: „Poor guys... I wouldn’t want to be in their shoes...” or even more often „This can’t just happen to me!”

We can’t really understand how it is to plan a new chemotherapy session when you actually wanted to plan a precious event of your life, like a wedding, for example.

Or how it is to wonder if you’ll still be alive next year instead of dreaming and planning the next vacation with your sweetheart.

Or how it is to count down the days of your life when it’s already too late for you, instead of enjoying the growth and development of your little baby.

It all starts with a random pain and a X-ray or with a routine blood test. You expect the results to be ok. But that’s exactly when your life begins to fall apart. In the most unexpected moment. When you thought that your happiness could not break all over again.

That’s the moment when all the random and common activities you ever had feel like the last grain of sand from a clepsydra.

It is then when you begin to love the cold rain you used to hate, or tolerate the people you used to consider unpleasant, or even to eat gladly that one dish you used to refuse from your mom’s menu.

„This can’t happen to me” it’s a sentence we need to erase from our mind.

So let’s do ourselves and our family a big favour, like going to the doctor on a regular basis. To check up once in a while. We might „just” give ourselves a chance to a healthier longer and, why not, a happier life.

Because this CAN happen to anyone of us. Sad, but true...

Cerneală pe un petic de piele

sursă foto

De câteva luni bune, am dat peste poza asta care mi-a rămas pe creier şi pe retină.

Acum stau şi mă întreb cum ar fi dacă într-o bună zi aş decide că vreau să-mi rămână şi pe piele. Undeva pe umărul drept, mic-mititel, discret... un tatuaj!

Îmi place mult simbolistica imaginii: infinit care mă duce cu gândul la eternitate, la visare, la faptul că în mintea şi sufletul nostru nu există limite.

Un semn al infinitului care se continuă cu păsări în zbor. Însemnând pentru mine că pot fi liberă cu adevărat, faptul că pot zbura cât de sus vreau, că pot visa haotic cât de mult mă ţine imaginaţia, că pot depăşi orice graniţe, că mă pot descătuşa de toate greutăţile doar la un simplu fâlfâit de aripi.

Mă amuz amintindu-mi că eram complet contra tatuajelor până acum câţiva ani, când am devenit mai tolerantă şi mi-am zis că fiecare este liber să facă ce vrea cu corpul lui.

De aici până la a-mi schimba şi mai mult părerea nu a fost decât un pas... sau o imagine de pe internet.

Deci: ce-ar fi dacă...? ツ

Sunt cu capul

photo source

 "Mai răruţ că-i mai drăguţ." Păi nu? 
Se întâmplă o dată la câteva luni pline, dar şi când se întâmplăăăă. Durerea de cap tot durere este.

Consecinţele hiperactivităţii duminicale. Să fie oare de la sacoşele alea grele de cumpărături, ticsite cu legume? 
Sau poate de la prea mult timp petrecut în bucătărie, gătind, evident, cu viteza luminii.
Saaaau, de la prea multe poze făcute preparatelor-coloratelor ce-mi ieşiră mândre, nevoie mare.

Hmmmm... după frecţie cu carmol + nurofen, parcă-parcă ar vrea să cedeze şi
nu prea.

Ufff... dar ia uite un baton de Bounty rătăcit printre cărţile din pat. Nu prea mă dau în vânt după dulciuri, dar el e singur, eu la fel, şi cum ar veni: să nu facem risipă.
Am zis!

Ce-am mai gătit azi :)

Mici bucurii, efecte mari

Să sorbi cu nesaţ parfumului amețitor, îmbătător al florilor de tei
Să asculţi în pace simfonia serală a tunetelor şi fulgerelor
Să mergi desculţ prin casă după o zi toridă.
Şi mai ales să mergi desculţ prin roua dimineţii, la ţară, undeva departe...

Să-ţi pui lucrurile în ordine, şi în acelaşi timp şi gândurile.
Să asculţi leneş glasul pescăruşilor în zori de zi, pe plajă.
Să urci sus, sus de tot, în vârf de munte, descotorosind-te de poverile lumeşti cu fiecare pas.
Să faci baloane de săpun de la balcon, smulgând zâmbete efemere

Etc...

Seara, când teii, nebunii, îmi bat în geam...

După ce toată ziua am ascultat doar zgomotul străzii şi al mâncării sfârâind pe foc, al ustensilelor şi produselor pentru curăţenie și al maşinii de spălat, m-am retras în lumea basmelor fraţilor Grimm, balsam spiritual alături de muzică japoneză de relaxare, pe fundal.

Cu fereastra larg deschisă, citesc şi mă minunez. Nasul meu e în extaz. Este ceva divin în parfumul teilor. Ceva nepământesc, ceva magic...

Ceva ce îţi face sufletul să se scuture de praful cotidian şi să se trezească la visare.

          Oare în serile parfumate de iunie numărul poeţilor amatori este în creştere? Declaraţiile de dragoste sunt mai profunde? Plimbările romantice sunt mai lungi?...

         

Am învăţat greşit?

Am învăţat să fiu optimistă, să văd partea bună în orice se întâmplă, în suferinţă, în boală, chiar şi în moarte.

Am învăţat să nu mă mai lupt cu situaţiile pe care nu le pot influenţa pentru că nu voi câştiga niciodată lupta. Cel puţin nu aşa.

Am învăţat că suntem cu toţii buni la ceva, oricât de mic sau nesemnificativ ni s-ar părea acel ceva.

Am învăţat să am mai multă răbdare cu mine însămi şi cu ceilalţi pentru că într-o lume ideală, răbdarea şi toleranţa menţin pacea şi buna înţelegere între semeni.

Am învăţat că în viaţă este mai bine să fii independent, să nu te agăţi de nimeni şi de nimic, să găseşti fericirea în propria-ţi persoană în primul rând, pentru ca mai apoi să te dăruieşti celorlalţi întreg, perfect în imperfecţiunile tale, întotdeauna împăcat cu ce are viaţa să îţi ofere, bune sau rele.

Am învăţat că singura fiinţă umană pe care te poţi baza 100% în orice circumstanţe eşti tu însuţi şi nimeni altcineva. Chiar şi atunci când avem certitudinea că familia şi prietenii ne pot sprijini oricând avem nevoie. Din motive obiective (sau subiective) ei nu vor putea fi mereu acolo.

Am învăţat să cer ajutorul cât mai puţin posibil, şi numai după ce voi fi epuizat toate opţiunile prin care m-aş fi putut ajutat singură.

Am învăţat în acelaşi timp să ajut ori de câte ori pot şi este nevoie, dar şi să las oamenii să se ajute singuri pentru că uneori asta constituie cel mai mare ajutor pe care îl poţi oferi cuiva.

Am învăţat că oricât de prevzibili ar fi cei cu care interacţionăm zilnic, chiar şi cei mai apropiaţi de sufletul nostru  ne pot oferi surprize de toate felurile prin ceea ce gândesc, spun sau fac.

Am învăţat să mă destăinui puţin şi rar, să nu îmi vărs amarul, dar şi să nu mă înec în el.

Am învăţat să convieţuiesc cu propria-mi fiinţă, oricât de greu ar fi sau oricât de mult mi-aş dori să-mi dau două palme uneori.

Am învăţat să îmi pun sufletul pe tavă, să împrăştii entuziasm în doze inimaginabile, chiar dacă adesea primesc doar reacţii monosilabice.

Am învăţat să spun “Nu!”  (în sfârşit!),  cu riscul de a-mi atrage antipatii şi semne de întrebare, decât să accept să fac lucruri care îmi fac rău sufleteşte,.

Am învăţat (momentan doar teoria) că dacă amân să spun ce gândesc sau să fac ce îmi doresc într-un anumit moment, risc să nu mai am a doua şansă vreodată.

Am învăţat să îmi trimit regretele fix la naiba, la fel şi pe clasicul “ce-ar fi fost dacă...”

Am învăţat că ar trebui să nu mai presupun lucruri despre oameni sau fapte pentru că oricât de bine aş cunoaşte un om sau o situaţie, aproape întotdeauna sunt şanse de 99.99 % ca lucrurile să stea total diferit de ce mi-am imaginat.