Am învăţat să fiu optimistă, să
văd partea bună în orice se întâmplă, în suferinţă, în boală, chiar şi în
moarte.
Am învăţat să nu mă mai lupt cu
situaţiile pe care nu le pot influenţa pentru că nu voi câştiga niciodată
lupta. Cel puţin nu aşa.
Am învăţat că suntem cu toţii
buni la ceva, oricât de mic sau nesemnificativ ni s-ar părea acel ceva.
Am învăţat să am mai multă
răbdare cu mine însămi şi cu ceilalţi pentru că într-o lume ideală, răbdarea şi
toleranţa menţin pacea şi buna înţelegere între semeni.
Am învăţat că în viaţă este mai
bine să fii independent, să nu te agăţi de nimeni şi de nimic, să găseşti
fericirea în propria-ţi persoană în primul rând, pentru ca mai apoi să te
dăruieşti celorlalţi întreg, perfect în imperfecţiunile tale, întotdeauna
împăcat cu ce are viaţa să îţi ofere, bune sau rele.
Am învăţat că singura fiinţă
umană pe care te poţi baza 100% în orice circumstanţe eşti tu însuţi şi nimeni
altcineva. Chiar şi atunci când avem certitudinea că familia şi prietenii ne
pot sprijini oricând avem nevoie. Din motive obiective (sau subiective) ei nu
vor putea fi mereu acolo.
Am învăţat să cer ajutorul cât mai
puţin posibil, şi numai după ce voi fi epuizat toate opţiunile prin care m-aş
fi putut ajutat singură.
Am învăţat în acelaşi timp să
ajut ori de câte ori pot şi este nevoie, dar şi să las oamenii să se ajute
singuri pentru că uneori asta constituie cel mai mare ajutor pe care îl poţi
oferi cuiva.
Am învăţat că oricât de prevzibili
ar fi cei cu care interacţionăm zilnic, chiar şi cei mai apropiaţi de sufletul nostru ne pot oferi surprize de toate felurile prin
ceea ce gândesc, spun sau fac.
Am învăţat să mă destăinui puţin
şi rar, să nu îmi vărs amarul, dar şi să nu mă înec în el.
Am învăţat să convieţuiesc cu
propria-mi fiinţă, oricât de greu ar fi sau oricât de mult mi-aş dori să-mi dau
două palme uneori.
Am învăţat să îmi pun sufletul pe
tavă, să împrăştii entuziasm în doze inimaginabile, chiar dacă adesea primesc
doar reacţii monosilabice.
Am învăţat să spun “Nu!” (în sfârşit!), cu riscul de a-mi atrage antipatii şi semne de
întrebare, decât să accept să fac lucruri
care îmi fac rău sufleteşte,.
Am învăţat (momentan doar teoria)
că dacă amân să spun ce gândesc sau să fac ce îmi doresc într-un anumit moment,
risc să nu mai am a doua şansă vreodată.
Am învăţat să îmi trimit
regretele fix la naiba, la fel şi pe clasicul “ce-ar fi fost dacă...”
Am învăţat că ar trebui să nu mai
presupun lucruri despre oameni sau fapte pentru că oricât de bine aş cunoaşte
un om sau o situaţie, aproape întotdeauna sunt şanse de 99.99 % ca lucrurile să
stea total diferit de ce mi-am imaginat.