Bătrânul se ridică cu greu de pe scaunul de lemn, martor al muncii lui asidue, aşezat la măsuța din colțul
camerei luminate de apusul tomnatic. Își scoase ochelarii și se îndreptă către
fereastră, admirând magia anotimpului lui preferat, care în același timp îi
amintea cât de singur este...
Inevitabil, se gândi la Sonia...
draga lui Sonia. O iubise mult, atât de mult încât i se părea că toate poeziile
de dragoste erau scrise pentru ei. Și ea îl iubise, în felul ei haotic, bizar, incomplet,
care îl făcuse adesea să se îndoiască de sentimentele ei.
Dacă ar fi întâlnit-o în alte
circumstanțe...
Acum mai bine de jumătate de secol,
într-o zi caldă de aprilie, din neatenție și fiind pe fugă de parcă tocmai
comisese cine știe ce infracțiune, o tânără domnişoară se ciocni de el pe
holul spitalului. Ea - foarte amuzată de întâmplare, cu ochii verzi
sclipitori care nu trădau nici urmă de îngrijorare. El... orb. Era orb din
naștere. Operația urma să îi redea vederea parțial. Pe vremea aceea, mai mult nu
putea spera.
Rămăsese înmărmurit pentru că îi
simțise parfumul, iar părul ei îi atinse fața care nu mai zâmbise de săptămâni.
Îi era teamă că nu va reuși niciodată să vadă.
După câteva secunde, văzând în ce
stare se află, simpatica domnișoară zâmbi și spuse:
- Îmi
cer scuze, mă grăbeam... Te-aș putea ajuta cu ceva?
-
Nu, este în regulă, îngăimă el
îmbujorat, voiam doar să merg în grădina spitalului, să mă plimb puțin.
-
Te conduc, ne plimbăm îmreună dacă vrei, spuse fata fără să stea pe
gânduri, ca să îți arăt că îmi pare rău pentru incident. Eu sunt Sonia. Mă
bucur să te cunosc.
- Manu, îmi pare bine, spuse el,
strângându-i mâna mică și prietenoasă care îl trase puțin cam repede după ea,
spre soarele plăcut al amiezii.
Coborând scările, ea îi
povesti cu însuflețire că venise în vizită la mama ei, medic la acel spital.
Când să plece, “împrumută” o ștampilă de pe biroul plin cu dosare, pe care a luat-o în urma unei provocări infantile lansată de prietena
ei cea mai bună. De-asta era în grabă, nu cumva să fie prinsă asupra faptului.
Apoi îl întrebă ce a pățit. El
îi povesti, împleticindu-se printre cuvinte, că era orb din naștere și după 20
de ani în care văzuse lumea doar cu ochii minții, reconstruind-o prin poveștile
celorlalți, cea mai mare dorință a lui era pe cale să se îndeplinească în
câteva zile.
-
Știi cum arată o ștampilă?, întrebă ea pe neaștepate,
privindu-i lung chipul, buzele ce abia se mișcau când vorbea, părul ciufulit, curioasă să afle cum arată ochii aceia pedepsiți să nu vadă lumea niciodată... “E
chiar drăguț”, își spuse.
-
Cred că da, îmi imaginez..., bâigui
el nesigur.
-
Nu prea cred, i-o tăie ea imediat. O ștampilă arată așa,
spuse, apăsându-i buzele cu buzele ei fierbinți. Cu răsuflarea tăiată, rămaseră
nemişcaţi timp de câteva secunde, după care fata se desprinse din sărut și o
luă la fugă, fără ca el să aibă timp să reacționeze.
Zăbovi
minute în şir sub razele prietenoase ale soarelui primăvăratic. Primul lui
sărut... Dacă asta era o ștampilă, atunci de acum știa sigur că îi plac
ștampilele şi că nu va uita niciodată acele momente.
După câteva zile, în care
nu mai avu norocul s-o întâlnească pe Sonia, Manu a fost operat. Medicul
îi scoase bandajele și, pentru prima oară în viața lui, plânse de fericire.
Pentru că vedea! Vedea! Lumina, culorile, tot ce mişca în jurul lui îi copleșise
sufletul.
Anii
petrecuţi în întuneric, printre imagini eronate au luat sfârşit. Putea să
admire florile, copacii, soarele! Își privi mâna dreaptă pentru câteva clipe.
Acea mână în care sălășluise de curând o mână fină și îndrăzneață... Acum că
marea lui dorință se îndeplinise, singurul lucru de care mai avea nevoie era
prezența ei. Voia să afle cum arată cea care i-a ștampilat inima fără ca ea să
fi ştiut măcar. Trebuia s-o găsească!
Şapte ani se
scureseră de atunci ca o adiere de vânt.
Tânărul profesor își bea ceaiul
liniștit la terasa preferată din apropierea școlii unde preda. Din
senin, o domnișoară zglobie îi întinse o ștampilă și se așeză la masă lângă el.
Sonia! Sări el imediat. Ea îi zâmbi larg și, cu spontaneitatea-i specifică, începu să-i povestească despre viața ei din ultimii ani, cum fusese trimisă la
internat chiar în săptămâna în care se cunoscuseră și nu a mai ajuns la spital
să-l viziteze, deși își dorea asta.
Îl zărise
din întâmplare, pe când se plimba pe acolo cu o prietenă cu câteva zile în urmă. Au
luat cafeaua împreună, bucurându-se că s-au reîntâlnit. Şi-au spus
atât de multe, încât păreau că se cunosc de-o viaţă. Ea râdea la glumele lui,
iar el o asculta cu atenţie, fermecat de zâmbetul ei.
Se mai întâlniră
de câteva ori apoi, iar el ştia că nu va mai iubi pe nimeni la fel, că pe ea o
voia alături pentru tot restul vieţii. Ea, deşi vizibil reticentă, se lăsă
dusă de val şi îi acceptă iubirea ca pe un dar pe care nu-l merita, dar care o
măgulea.
Fericirea
ţinu doar patru luni, timp în care se vedeau doar de câteva ori pe săptămână,
la insistenţele lui. Cu fiecare zi ce trecea, ea simţea tot mai mult că
trăieşte viaţa şi visele altcuiva, că se sufocă dacă va continua aşa, că are
nevoie de o schimbare.
Atunci, se
văzu nevoită să ia o decizie care s-o scoată din starea ce o cuprinsese. Oricât
de greu i-a fost şi oricât de conştientă era că o să-l rănească pe Manu, decise să
se despartă de el.
Încă nu
văzuse mai nimic în viața ei scurtă, nu a cunoscut suficiente persoane,
mai avea lucruri de aflat, de făcut, de experimentat. Avea doar 23 de ani. Îi lipsesau încă multe pentru a se putea opri la o familie,
aşa cum îşi dorea el, vorbindu-i prea des despre asta. Nu era gata să își
asume o asemenea responsabilitate...
Degeaba a
încercat Manu s-o convingă să rămână alături de el, să o facă să înțeleagă că
îi va lăsa tot spațiul de care avea nevoie. Eforturile lui au fost în zadar. Sonia
ieși din viața lui în pași discreți de balerină... Și îi lăsă ca amintire cea
mai dureroasă ștampilă...
O vreme,
Manu se simţi distrus, neîmplinit, rănit. Nu credea că va găsi curajul şi
puterea să treacă peste dezamăgirea ce îi înnegurase viaţa.
Însă peste
câțiva ani a cunoscut o femeie blândă și
bună, care avea același vis ca și el: să întemeieze o familie, un cămin cald
și primitor și să aibă cel puțin un copil.
La scurt timp s-au căsătorit şi au avut doi copii frumoşi şi
sănătoşi. Au fost fericiţi, s-au simţit împliniţi şi au realizat atât de multe
împreună, încât ar fi trebuit s-o uite pe Sonia. Însă nu a uitat-o
niciodată...
În urmă cu cinci ani, soția muri, fiind bolnavă, iar el a
rămas singur, printre manuscrise și amintiri dulci-amărui. Copiii erau departe,
peste mări şi ţări, şi veneau foarte rar în vizită. Măcar era împăcat că ei
erau bine, că nu le lipsea nimic şi că avusese norocul să îşi cunoască nepoţii.
De la moartea
soţiei, au fost dese momentele când Manu nu voia să fie deranjat, iar acum abia
se găsea câte un vecin sau trecător cu care să schimbe o vorbă. Simţea
nevoia să aibă pe cineva în preajmă, un suflet căruia să-i împărtăşească gândurile
din când în când...
I se făcea
dor de intensitatea sentimentelor pe care le trăise alături de Sonia, și
totuși, în toate romanele lui nu reușise să descrie ce simțise. Îi era teamă că
va strica umbra de imagini care îi rămăsese în minte.
Dar astăzi,
când parchetul învechit scârțâia dureros la fiecare gând și pas de-al lui, amintirile încă îl tulburau, însă nu-l mai întristau ca alte
dăți. Din contră, sub cerul care ardea la apus, îi dădeau o stare de împăcare,
de împlinire, simpla bucurie că a cunoscut-o şi a iubit-o pe Sonia era acum de ajuns.
A rămas doar
el, un bătrân singur cu trecutul lui, pecetluit într-o ștampilă a primei
iubiri...
