Tuesday, October 29, 2019

Poveștile mele: Plan pentru viață (2)





Citește partea I aici.

Corina se ridică de pe bancă și începu să meargă pe aleea de pe marginea lacului. Sinucidere prin înec? Aici sau în cadă? Clar nu! Nu ar fi putut suporta senzația de sufocare.

Să-și taie venele! Văzuse câteva filme cu astfel de scene, mai mult sau mai puțin explicite, dar pe bune, chiar ar fi putut să ducă până la capăt o așa atrocitate? Numai gândul la durerea extremă o făcea să se chircească și i se punea un nod în gât.

Sub nicio formă nu ar fi îndrăznit să se arunce în fața metroului. Mai ales că ar fi șocat pe viață conducătorul de tren și atâția alți oameni care ar fi asistat la moartea ei cruntă. Se îngrozea gândindu-se.

Medicamente cu alcool, somnifere, aruncat de la etaj, strangularea. Astea mai rămâneau. 

Sinuciderea nu îi mai părea o idee atât de rea, dar metodele pe care le știa nu era niciuna suficient de bună. Voia să nu sufere deloc.

Și mai era ceva. Îi trecură fulgerător prin minte cele câteva cazuri de sinucidere pe care le aflase din presă. Fotografiile acelea blurate cu trupuri umane zăcând pe covor sau pe asfalt... I se făcu milă, tare tare milă. 

Cine știe ce-o fi fost în sufletele lor, mai ales în acele ultime clipe?... Cine știe cât or fi plâns înainte de acel ultim gest aducător al morții pe care poate nici nu și-o doreau în totalitate?... Cine știe câte încercări de a a renunța la gândul sinucigaș au avut, dar n-au mai putut trăi cu durerea sufletească sau cu probleme grave psihice, cu depresii reale și neînțelese? Sau, mai rău, nedescoperite și netratate la timp?...

Cine știe cum, în ultima clipă, fiecare om care a recurs la acest gest necugetat, s-a răzgândit, dar nu mai avea ce să facă. În clipa când se îndrepta vertiginos către asfalt, unde trupul fragil urma să se frângă definitiv, în clipa în care sângele țâșnea din vene ca dintr-o fântână fără fund, în clipa în care lațul strângea, oprind ultima suflare, în clipa în care otrava înghițită imobiliza trupul pe vecie...

Corina mergea tot mai repede, simțind că se sufocă de atâtea gânduri grele care o amețeau și o tulburau. Începu să plângă. Mai întâi, câteva lacrimi își făcură loc pe obrajii palizi, iar apoi izbucni de-a binelea în hohote zgomotoase de plâns. Nu-i păsa că lumea se uita la ea ca la o arătare dubioasă. Nu-i păsa că cei care o priveau se îngrozeau văzând-o așa. 

Plângea de mila celor care au vrut să trăiască, dar n-au știu cum, care au avut nevoie de ajutor, dar n-au știut unde să-l ceară, care l-au cerut, dar nu i-a auzit nimeni, care au simțit, ca și ea, că nu mai au pentru ce sau pentru cine să trăiască, pentru cei care s-au lăsat zdrobiți de propriile dureri, murind câte puțin înainte să moară cu adevărat.

Când ieși din parc, Corina se calmă. Avusese nevoie de șuvoiul de lacrimi ca să-și spele sufletul și să-și limpezească mintea. Se simțea copleșită și eliberată în același timp. Nu știa încotro o să pornească, dar știa că, la fel de brusc, sinuciderea nu i se mai părea deloc o idee bună. Și știa sigur că nu se va mai întoarce la astfel de gânduri. Niciodată, niciodată, niciodată!


- va urma -



No comments:

Post a Comment

1 Martie

Vă doresc tuturor o primăvară caldă, plină de soare și de flori, cu nenumărate bucurii și zâmbete!