Poveştile mele: Cu ochii-n patru (4)

Photo by Ryan Moreno on Unsplash

Citeşte părţile anterioare, accesând link-urile de mai jos:
Partea I
Partea a II-a
Partea a III-a


Trase ușor aer în piept și răspunse cât de natural putea, căci milioane de fluturi începură să-i roiască prin stomac:

- Sigur, am timp de o cafea. Unde anume?, întrebă cu voce aproape șoptită.

- În centrul vechi e o cafenea micuță și retrasă. Să-mi dai numărul tău de telefon, te rog. Îți trimit adresa exactă, îi zise el în timp ce luă telefonul de pe birou pentru a nota numărul Sorinei și a-i trimite informația.

În timp ce ea i-l comunică, Matei își trecu mâna prin părul ei și adăugă, făcându-i cu ochiul:

- Asta rămâne între noi, dacă nu te deranjează.

- Sigur! Nu-ți face griji, răspunse ea cu vocea ușor chițăită de data asta.

-  Gata, ți-am trimis, îi zise repede. Acum hai să te conduc la colega mea, Beti, să probezi ochelari. În două minute am un alt pacient.

Ieșiră împreună din cabinet, își luară la revedere într-un mod formal și, în timp ce proba ochelari, Sorina visa cu ochii deschiși la ziua de mâine. Ce zi minunată! Nu-i venea să creadă cum se aliniaseră astrele în favoarea ei și abia aștepta să-l vadă din nou. Mâine va fi o super zi, presimțea asta! Un nou început pentru ea, știa sigur.

Își alese o pereche de ochelari cu rama arămie din plastic, cu forma exact cum își dorea: "ochi de pisică".

Urma să fie gata peste trei zile lucrătoare când abia aștepta să se întoarcă să-l vadă pe Matei. 

Plecă apoi spre casă plutind, purtată de fluturii ce-i fâlfâiau a dragoste în stomac. Nu mai vedea nimic în jurul ei. Nu observă că se înnorase foarte tare și nu mai era mult până la o ploaie scurtă de vară. Nu văzu cum oamenii treceau grăbiți pe lângă ea, încruntați și nervoși, să ajungă fiecare unde avea nevoie. Ea mergea agale spre metrou, rememorând fiecare clipă petrecută în cabinet, fiecare zâmbet al lui Matei. Matei! Ce nume frumos avea! Și arăta exact ca un personaj din telenovele latino-americane pe care le urmărea cu sfințenie. Viziona mereu un serial de la 7 seara. 

Odată o mințise pe mama ei că are treabă și nu poate să o viziteze la spital, după muncă, atunci când fusese internată vreo trei zile pentru niște investigații amănunțite. O vizita oricum sora ei mai mare, Amalia, care era preferata mamei. Așa că n-avea de gând să piardă serialul pentru un drum inutil la spital. Era una dintre micile ei plăceri, iar mâine avea s-o rateze, dar de data asta nici că-i păsa. 

Pentru posibila ei mare iubire putea să facă o excepție.

Ajunse la metrou și coborî după vreo zece minute când începu să plouă cu stropi mari și reci, răcorind aerul și asfaltul încins. Oamenii treceau acum și mai agitați pe lângă ea, care încotro, să se adăpostească. Însă ea se plimba prin ploaie, cum îi plăcea să facă ori de câte ori avea ocazia. În cele cinci minute pe care le avea de parcurs pe jos de la metrou spre casă, fu tot un zâmbet, chiar dacă se udase până la piele. Trecătorii o priveau mirați, ca pe o ciudată. Era singura căreia nu-i păsa de ploaie, așa că pentru prima oară nu-i păsa nici ce credeau unii și alții despre ea. 

În seara aceea, Sorina abia putu să mănânce de emoții și nerăbdare. Făcu un duș și îi luă aproape o oră să se hotărască ce o să poarte a doua zi la întâlnire. Alese pâna la urmă o rochie simplă și vaporoasă, turcoaz, culoarea cu care îi stătea cel mai bine. Era lungă până aproape de genunchi și avea un decolteu rotund, dar decent. Avea să-și lase părul desprins, să-și dea cu puțin rimel. Nu voia să exagereze cu aranjatul ca să nu se interpreteze greșit.

După ce se asigură că are totul gata pentru a doua zi, își făcu un ceai de tei ca să doarmă bine, deși era aproape sigură că nu va reuși din cauza fluturilor care îi roiau în stomac și a inimii ce îi bătea nebunește, mai să-i sară din piept. Se așeză comod în pat, privind în gol și creându-și în minte tot felul de scenarii despre cum urma să decurgă întâlnirea cu Matei. Spre miezul nopții adormi și se trezi dimineața, când alarma o făcu să tresară ca de fiecare dată.

Întinse mâna și apucă telefonul cu un gest scurt de pe noptieră, oprind alarma.

- va urma - 

Poveştile mele: Cu ochii-n patru (3)

Photo by Edward Cisneros on Unsplash

(Click pe link-uri pentru Partea I şi Partea a II-a)

Dr. Dorobanțu era altceva, altă mâncare de pește, cum ar fi spus mama ei. Se vedea și se simțea că e un bărbat cult, stilat, care știa cum să trateze o femeie. El ar putea deveni acel Făt-Frumos la care Sorina visa de ani de zile, deși avusese parte doar de câteva relații dezamăgitoare. Era înalt și slab, dar bine făcut. Părea că merge la sală. Avea părul șaten închis, ochii albaștri ca cerul senin de vară, iar pielea ușor creolă. 

În ochii Sorinei, părea un prinț desprins din poveste care se purta atât de frumos cu ea, deci era posibil să o placă. Poate avea s-o invite la o cafea. Și apoi la dans. Iar dacă totul mergea bine, ar fi putut deveni chiar EL, alesul ei, iar ea aleasa lui. Inima îi bătea deja de emoții, simțea cum îi transpiră palmele și-și dorea să fi fost doar el și ea în cabinet în acele momente.

- Merci pentru ajutor, Andreea! Te poți retrage, i se adresă medicul asistentei care îi zâmbi Sorinei, dându-i drumul la mână. 

Andreea ieși din cabinet, iar dorința Sorinei se îndeplini, rămaseră singuri. 

- Ia loc aici, te rog!, o invită dr. Dorobanțu, iar Sorina observă că acum o tutuia. Asta trebuia să însemne ceva.

Ușor amețită, se ridică de pe scaunul din fața panoului cu litere, se așeză pe celălat scaun, față în față cu medicul. Acesta începu să-i povestească ce a observat în urma măsurătorilor.

- Ai o ușoară miopie, nimic avansat. Trebuie să porți ochelari sau lentile tot timpul cel puțin jumătate de an și apoi vedem. Cel mai probabil va fi suficient. Preferi ochelari sau lentile de contact? Avem o gamă variată pentru ambele opțiuni, chiar aici, în clinică.

- Hmmm, aș prefera ochelari momentan, răspunse Sorina.

- Ok, îți scriu acum o rețetă și te poți duce la colegele mele din clinică să îți alegi rama și să faci comanda, dacă dorești să îi cumperi de aici. Deci... Alexe Sorina Mihaela... Frumos nume, îi spuse privind-o și mai pătrunzător decât înainte.

- Mulțumesc, răspunse ea roșind ușor.

- Apropo, poți să-mi spui Matei, dacă vrei. 

- Cum vrei tu..., Matei, îndrăzni ea.

- Asta e a ta, îi întinse rețeta. Mâine lucrez tot dup-amiază, de la 2. Ce-ai zice de o cafea pe la 12, dacă ai timp?, continuă el.

"Wow!", își spuse Sorina. Nu-i venea să creadă că tot ce visase cu câteva minute mai devreme devenea realitate atât de repede! A doua zi mergea la muncă, fiind joi, dar nu-i păsa. Avea să plece în pauza de prânz și ar fi sunat să spună că întârzie un pic, dacă era cazul. Găsea ea o scuză. Nu putea să rateze o asemenea șansă să-și trăiască basmul mult visat.

- Citeşte mai departe partea a IV-a -

Poveştile mele: Cu ochii-n patru (2)

Photo by Sharon McCutcheon on Unsplash

🔼(Click pe link pentru Partea I)🔼

După încheierea programului de muncă, Sorina se grăbi să ajungă la cabinet, dar întârzie 5 minute din cauza traficului din capitală. Uşor ruşinată, intră şi se prezentă asistentei, cerându-şi scuze că a întârziat. Asistenta îi zâmbi cu înţelegere şi îl anunţă pe domnul doctor Dorobanţu că pacienta a sosit. O rugase pe aceasta să ia loc câteva minute până va fi invitată în cabinet.

Sorina se conformă și vruse să scoată telefonul din geantă. Atunci medicul ieși din cabinet și o invită înăuntru. Sorina îl privi și simți cum se înroșește ușor. Își imagină că domnul Dorobanțu este un bărbat în vârstă, nici ea nu știa de ce. Era însă un tip în jur de 30 de ani, drăguț, cu ochi blânzi și un zâmbet larg, cuceritor, cel puţin așa i se părea ei. Sorina își reveni din stare într-o secundă, îl salută pe medic și intră în cabinet.

- Luați loc, vă rog!, o invită domnul doctor.

Sorina mulțumi și se așeză.

- Spuneți-mi, ce problemă aveți, continuă el.

- Ăăă, știți, lucrez foarte mult pe laptop și cred că mi-a slăbit un pic vederea, răspunse ea aproape șoptit.

- Am înțeles, spuse medicul zâmbind.

- Înainte de orice, îndrăzni Sorina, aș vrea să vă spun că nu prea suport să mă atingă cineva în zona ochilor. E o chestie din copilărie, termină ea repede fraza, roșind și frământându-și mâinile în poală.

Dr. Dorobanțu zâmbi din nou. Părea un zâmbet sincer și luminos, genul de zâmbet cu care nu era obișnuită, care venea dincolo de mimica feței. Era un zâmbet plin, cu început și sfârșit, un zâmbet cu toată fața, cu toți porii, din ochi și suflet deopotrivă. Așa-l privea fascinată Sorina, analizându-l mental, când vocea lui calmă o trezi din amalgamul de gânduri.

- În cazul ăsta, nu vă faceți griji, o s-o chem pe asistenta mea, Andreea, să ne țină companie.

Se scuză și ieși din cabinet, întorcându-se cu o tânără asistentă la fel de zâmbitoare. Sorina nu-și amintea când a văzut ultima oară oameni zâmbind așa mult, mai ales într-o clinică. Dar era o clinică privată și probabil că personalul era ales pe măsura prețurilor piperate pe care le practica.

- Andreea, fii drăguță și ține-o de mână pe domnișoara cât facem controlul, i se adresă medicul asistentei. Așaaa, mulțumesc.

O rugă pe Sorina să privească pe rând în două aparate pentru diverse măsurători. Apoi o rugă să citească literele și cifrele de pe panou. Reuși să le citească pe toate, inclusiv pe cele din ultimul rând scrise foarte mic, deși cu o oarecare dificultate. Atunci Dr. Dorobanțu îi puse cu mare grijă o pereche de ochelari speciali, Sorina tresări, nu când metalul ochelarilor îi atinse fața, ci când mâinile lui îi atinseră în treacăt tâmplele și simți cum roșește ușor. 

Uitase de așa-zisa ei fobie și de toate în acele momente. Nu era genul de fată care să se piardă ușor cu firea, însă domnul doctor avea ceva care o făcea să vibreze la fiecare cuvânt. Poate era și din cauza zilei superbe de vară și a luminii soarelui care se revărsa în tot cabinetul, umplându-l de o lumină plăcută. Poate era și faptul că nu mai fusese de multă vreme în preajma unui bărbat atât de fermecător. Nici ea nu știa. Mai avusese parte de câteva flirturi în serile ei de karaoke, care uneori se terminau cu nopți petrecute în brațe străine, în patul ei sau ale acelui el. 

Toate astea fuseseră doar niște experiențe trecătoare pe care își permitea să le trăiască pentru că toate fetele pe care le cunoștea făceau la fel și nu voia să fie ea mai prejos. Altfel, ea visa la un Făt-Frumos pe un cal înaripat și de fiecare dată când se culca cu vreun tip care o agățase în cluburile unde cânta, mintea ei începea imediat să țeasă scenarii care se terminau cu clasicul "Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți". 

Însă în ziua următoare, presupusul Făt-Frumos dispărea cine știe pe unde, iar ea rămânea din nou singură, plângând în pernă noaptea târziu până adormea cu părul mototol și fața buhăită.

- va urma -

Poveştile mele: Cu ochii-n patru (1)

Photo by Julia Caesar on Unsplash

Sorina se privea în oglindă în timp ce își aranja părul cu un ondulator de ultimă generație. Îl comandase de pe un site online după nenumărate căutări și voia să-l testeze imediat după ce desfăcuse coletul.

Avea un păr drept şi galben ca mierea, lung până la jumătatea spatelui. Nu şi-l îndreptase și nu-l vopsise niciodată. Era aşa de la natură şi lipsit de volum. Şi-l ţinea de regulă strâns într-o coadă de cal sau într-un coc improvizat rapid şi uşor nearanjat.

Se îngrijea destul de mult, ca orice femeie care se respectă, deși nu era foarte cochetă. Fără a avea obligaţia unei relaţii de mai bine de doi ani, Sorina nu punea accent pe machiaj sau aranjare excesivă. Era o tipă drăguţă, dar care nu atrăgea atenţia la prima vedere.

Însă ochii căprui întunecaţi şi sprâncenele bine arcuite, buzele subţiri şi frumos conturate, tenul de porțelan şi nasul uşor în vânt îi dădeau un aer misterios şi o făceau atrăgătoare pentru unii bărbaţi. Avea chipul bunicii ei din tinereţe, farmecul ei discret de odinioară care atrăsese privirile bunicului ei şi care îi cucerise sufletul fără cale de întoarcere.

Dacă o întrebai cu ceva timp în urmă de ce nu încearcă să-și onduleze părul, să-i dea un pic de volum, ar fi răspuns că ea nu are de gând să și-l strice cu tot felul de aparate, chiar dacă nu arată foarte bine. Măcar e sănătos și natural. Nu avea de gând nici să-l încrețească, nici să-l vopsească în vreun fel vreodată. Dar Sorina nu prea era genul care să-și respecte promisiunile față de ea însăși. Mai ales atunci când încerca să impresioneze pe cineva. Ceea ce se întâmpla cu o oarecare regularitate.

Își permitea ei însăși să-și calce principiile atunci când lucrurile nu îi ieșeau așa cum își dorea. Dintr-un motiv similar a decis să își onduleze părul, în speranța că va impresiona pe cine trebuie, iar basmele care luaseră naștere în mintea ei vor deveni realitate. 

Sorina lucra într-o corporație de aproximativ patru ani, iar orele de muncă petrecute în faţa calculatorului îi cam afectaseră vederea. Observă că descifrează scrisul foarte mic din ce în ce mai greu, ceea ce nu pățise niciodată până atunci. Avea 31 de ani și își dorea să nu aibă probleme cu vederea așa de devreme, însă îi era teamă să meargă la oftalmolog. Nu se temea de o eventuală pereche de ochelari. Gândindu-se mai bine, i se părea chiar șic. Mai ales că forma feței îi permitea să poarte genul acela de ochelari "ochi-de-pisică", pe care și prietena ei cea mai bună îi purta de ceva timp.

Însă dintr-o întâmplare din copilărie dezvoltase o oarecare fobie atunci când venea vorba să îi atingă cineva ochii. Se juca în fața casei, împreună cu ceilalți copii din satul bunicilor, iar unul dintre ei, a început să arunce în ea cu nisip. O mare cantitate de nisip i-a intrat în ochi, rănind-o. Bunica a dat fuga cu ea la dispensarul din apropiere și medicul de acolo i-a curățat ochii cum a putut mai bine, în timp ce Sorina urla cât o țineau plămânii. Avea doar șase ani și, chiar dacă întâmplarea nu îi afectase în niciun fel vederea, a rămas totuși traumatizată și nu suporta să simtă nimic în zona ochilor.

De asta a tot amânat vizita la oftalmolog. Până la urmă, neavând de ales, obţinuse o trimitere de la medicul de familie. Sună la cabinetul medicului oftalmolog ce îi fusese recomandat şi se programă pentru a doua zi la ora 6 seara.

- Click pe link pentru Partea a II-a -

Poveştile mele: Aura şi Lucian (3)

Photo by Vincent Guth on Unsplash

(Click pe link-uri pentru Partea I şi Partea a II-a)

Aura era o fire energică, îi plăcea să călătorească, să umble fără limite, să zburde neîngrădită în orice loc interesant îi ieșea în cale sau îi trecea prin minte. Părul negru, tuns mereu bob, și fața rotundă ca o lună plină o făceau să pară un copil etern. Era singură la părinți și fusese crescută într-un stil asemănător, călătorind cu aceștia de câteva ori pe an, fie în țară, fie în afară. Avea 27 de ani și își dorea să  vadă cât mai multe, să cunoască oameni interesanți, să nu fie condiționată de nimeni și de nimic. 

Îl iubea pe Lucian, altfel nu ar fi petrecut atâta amar de timp lângă el. Adora să fie cu el, să hălăduiască împreună unde vedeau cu ochii, să iubească și să se simtă iubită cum nu mai fusese vreodată. Însă ideea de măritiș nu îi surâdea deloc. Îi dădea impresia că, odată căsătoriți, ar fi fost legați într-o rutină pe care o întâlnise adesea la cuplurile pe care la cunoșteau. Ar fi fost nevoiți să devină oameni "serioși", cu job-uri stabile, să aibă copii, mai ales că Lucian era topit după copii. Se schimba total când îi vedea, parcă tânjind să aibă și el. Aura observase asta în mai multe rânduri și i se părea tare dulce văzându-i reacțiile adorabile. Nu se gândise niciodată mai departe de atât, deși el era mai mare decât ea cu patru ani și jumătate. 

Poate n-ar fi trebuit să gândească așa. Erau niște prejudecăți ca multe altele cu care crescuse și își promisese că o să se descotorosească de ele prin toate mijloacele posibile. Voia să trăiască lejer, cu mintea și inima deschise, să judece cât mai puțin și să asimileze cât mai mult; despre oameni, despre locuri, despre viață, despre ea însăși. 

Cât gândea ea așa, cu ochii închiși, cu capul sprijinit pe umărul lui, Lucian adormise. Își dădea seama după respirația ușoară și lungă ce-i însoțea chipul senin. O fâșie de lumină de la luna ce trona pe cerul senin de primăvară îi dădea un aer angelic. Îi venea să îi prindă capul cu mâinile și să-l sărute vârtos. În schimb, se ridică într-un cot, îl privi cu drag și-l sărută ușor pe frunte. Se lăsă la loc pe umărul lui. Poate lucrurile nu erau chiar așa de ciudate cum îi păreau cu doar câteva minute în urmă. Doar îl iubea și el o iubea. Asta trebuie să fie de ajuns, nu? Cu acest gând, Aura căzu într-un somn adânc și se trezi în zorii zilei odată cu soarele și cu Lucian al ei.

"Lucian al ei"... 

Aura privește absentă peisajul ce i se derulează cu repeziciune în fața ochilor. Trenul gonește printre dealuri acoperite cu vaste păduri de stejari , printre sătuce uitate de lume, unde casele zac pe coline, una ici, una colea. Este singură în compartiment și nu-și poate dezlipi privirea de la geam. Stejarii ard pur și simplu sub mâna de artistă a toamnei. Nuanțele de roșu, galben și portocaliu se amestecă armonios sub ochii ei mari și ar vrea să nu se termine niciodată tabloul ăsta ce pare nesfârșit. 

Deodată își dorește să nu mai ajungă la destinație, să rămână așa în tren, singură, cu gândurile-i încâlcite, urmărind cum toamna își face de cap prin păduri. Îi era de ajuns. N-avea nevoie de nimic altceva. Poate doar de ceva care să-i scoată din minte cuvintele astea cu amintirile-i dulci-amărui cu tot. Lucian nu mai era al ei, nici ea nu mai era a lui.

Și ea tot călătorea, tot umbla, însetată de nou, de mișcare continuă, de schimbare. Oricât de mult durea încă - trecuseră doar cinci luni -, să rămână într-un singur loc nu era opțiune pentru ea. Iar cu Lucian acolo ar fi ajuns. 

Lucian - tipul șaten cu ochii negri și misterioși care o cucerise când era cel mai puțin interesată să aibă o relație, cu părul tuns mereu periuță, cu suflet cald și bun, atent la detalii, mai ales când era vorba de ea; tipul îndrăgostit care și-a luat zile întregi de concediu, chiar și fără plată, ca să o însoțească în călătorii prin țară și printre străini. Cel care a cerut-o în căsătorie pe neașteptate, când ea nu era pregătită, deși îl iubea. Oare cum vine asta? 

Era prima toamnă fără el după trei ani și jumătate și totul se simțea atât de ciudat, atât de gol.

Prima toamnă fără Lucian al ei...

- Sfârşit - 

Notă: iniţial, acesta a fost finalul. Dar dezvoltând mult mai mult şi mai stufos alte idei de poveşti, mi se pare nedrept pentru această poveste să fie atât de scurtă. Drept urmare, intenţiobnz să o lungesc puţin, în viitorul apropiat. Sper că v-a plăcut ce aţi citit până acum :)

Poveştile mele: Aura şi Lucian (2)

(Click aici pentru partea I)

Atunci, i-a întins un inel improvizat dintr-o floare galbenă de untișor. Culoarea ei preferată îi deveni atunci străină, pentru o clipă i se păru că visează și a avut un sentiment tare ciudat că, undeva, la celălalt capăt al lumii, o stea luminase pentru ultima oară.

Revenindu-și în fire, Aura i-a zâmbit conștient, s-a așezat lângă el, i-a strâns în pumni mâna în care ținea inelul, l-a sărutat apăsat pe buze și, lipindu-și fruntea de a lui, i-a spus în șoaptă:

- Nu încă... Îmi pare rău...

Zâmbetul ce strălucise pe chipul lui Lucian până atunci, pălise la fel ca soarele ce apunea roșcovan peste dealuri.

O strânse tare în brațe, o sărută pătimaș și îi spuse tot în șoaptă:

- Nu-i nimic...

- Te iubesc, dar...

- Șșșșș... E ok, pe bune. Nu știu ce m-a apucat..., spuse punându-i un deget pe buze și privindu-l adânc în ochi.

Aruncă floarea, îi zâmbi ca de obicei, și adăugă, străduindu-se să pară cât mai relaxat:

- E timpul să mergem. Curând se întunecă. 

Își strânse rucsacul din iarbă, o luă de mână și porniră tăcuți spre sat unde sperau să găsească găzduire pentru noaptea aceea. Plecaseră pe nepusă masă, cum aveau obiceiul, știind că vor găsi și de data asta un colțișor pentru ei. Nu-și luaseră cortul, ia mașina era la service de o săptămână, după micul accident pe care îl avusese Lucian.

Soarele se zărea tot mai puțin și cerul ardea tot mai tare, în timp ce ei coborau spre sat, pe o potecă, trăncănind, cântând, râzând, îmbrâncindu-se în glumă unul pe altul, cum le plăcea să facă, să treacă timpul mai ușor.

Ajunși în sat, au găsit repede o cămăruță într-o casă mică și puțin părăginită. În față era o curticică, o palmă de pământ unde zăceau o măsuță rotundă din lemn cu vopseaua scorojită, un scaun la fel de scorojit, sub un nuc bătrând care umbrea toată bătătura și o bună parte din străduță.

Camera lor era joasă, cu pereții îngălbeniți de vreme, acoperiți cu carpete ponosite, dar curate. Baba Chiva, proprietara, era singură de mulți ani și nu mai avea puterea să se ocupe de casă cum se cuvenea.

Aura și Lucian nici nu aveau nevoie de mai mult. Aveau un pat micuț în care încăpeau amândoi dacă se înghesuiau un pic. 

Au mâncat turtele cu brânză pe care baba Chivuța le-a făcut special pentru ei, s-au făcut comozi în cămăruța puțin luminată de un bec aprins în tavanul jos, s-au întins pe pat și s-au strâns obosiți în brațe. Amândoi se gândeau la situația de mai devreme din poieniță, erau puțin confuzi în sinea lor, dar evitau să vorbească despre asta.

Click pe link pentru continuare:

-Partea a III-a

Poveştile mele: Aura şi Lucian (1)

sursa fotografie: unsplash.com

Până nu demult, lumea ei era el. În trei ani, au învățat împreună să iubească, să se accepte unul pe celălalt așa cum sunt, cu sufletele ciobite și trupurile imperfecte. Au umblat împreună hai-hui, braț la braț, mână de mână, cu acea sclipire în priviri pe care numai oamenii ce ard continuu de iubire o au. Au umblat pe coclauri, pe patru și pe două roți, pe picioarele lor cel mai des, au bătut câmpiile și munții în lung și în lat. Au confecționat amintiri de vis, iar pe unele le-au închis în obiectivul unui aparat foto, nelipsit din lungile lor escapade. Pe altele, le-au ascuns cu grijă în inimă, departe de uitături curioase, păstrându-le ca pe niște pietre prețioase, doar pentru ei.

El a cules flori pe care i le-a pus cunună în păr, ea le-a sărutat pe fiecare cu drag si le-a uscat, le-a pus deoparte, scriind câte o poveste despre ei doi, despre fiecare popas, despre cununi de flori și de stele ce le făceau zilele și nopțile mai frumoase și mai profunde.

Au dormit înghesuiți într-un cort mic, ținându-și de cald unul altuia, pierzându-se în promisiuni șoptite și în bătăi de inimi ce deveneau tot mai puternice, mai conturate, mai unite.

Alteori, în nopțile calde, se întindeau pe pătură prin vreo fâneață, cu privirea pierdută către cerul aprins de milioane de luminițe. Atunci simțeau că asta își doresc cel mai mult în viață: să trăiască cele mai simple și frumoase momente împreună, să pășească drept înainte oricât de alunecos ar fi terenul uneori sau oricât de multe ploi s-ar abate asupra lor. Știau amândoi că și sub cea mai prăpădită umbrelă e loc pentru doi oameni care stau îmbrățișați.

Era o zi cu mult soare, cu mult albastru în văzduh, cu multe flori de câmp în rucsacul Aurei, cu un zâmbet larg și ghiduș pe chipul lui Lucian.

Au făcut un popas într-o poieniță, trăgându-și sufletul după un traseu la pas printr-o pădure la poalele munților. Erau îmbujorați și fericiți. S-au descălțat și s-au întins pe iarba verde, printre firele ce le gâdilau tălpile și fața. Au stat așa câteva minute, cu ochii închiși, sorbind prin toți porii aerul răcoros al pădurii. La un moment dat, Aura l-a simțit pe Lucian cum se ridică de lângă ea, dar i-a fost lene să-l întrebe ce face, așa că a rămas neclintită, cu ochii închiși.

L-a auzit îndepărtându-se, iar apoi cotrobăind în rucsac, la câțiva metri mai încolo. A deschis un ochi și-l privea curioasă. L-a văzut cum a lăsat rucsacul, s-a uitat către ea zâmbind, apoi a smuls o floricică din iarbă, și preț de câteva secunde a meșterit ceva. Atunci Aura s-a ridicat în picioare și s-a apropiat de el curioasă și mirată deopotrivă. Nu înțelegea ce tot face.

În acel moment, el s-a întors către ea, s-a așezat într-un genunchi în fața ei și a rostit vorbele pe care le-a auzit prin filme și le-a citit în cărți de nenumărate ori.

- Aura, vrei să fii soția mea?, întrebă Lucian cu un tremur în glas pe care nu-l cunoscuse până atunci.

Click pe link-uri pentru continuare:
- Partea a II-a
-Partea a III-a

Ce voi mai scrie

În ultimul an şi jumătate, nu am scris cine ştie ce aici sau pe celălalt blog 

Am scris ceva mai mult, însă, prin agende. Uneori, doar gânduri plictisite, neinteresante şi nepublicabile. Iar alteori, nişte povestioare, sau să zicem, încercări de nuvelă. Îmi propusesem să nu le public decât atunci când vor fi gata, având în vedere că toate sunt începute, dar neterminate.

Am decis să aduc un pic la viaţă acest blog al sufletului meu, publicând aproape zilnic fragmente din aceste scrieri, poate mă voi mobiliza astfel să le continui şi să le şi finalizez, pentru cititori şi pentru mine. E timpul să golesc sertarul creativ, cam prăfuit, ce-i drept. :) 

Sper să vă placă! :)

An nou fericit, mai bun?

Mda, mereu auzim astfel de urări, pe care le facem la rândul nostru.
Ce am învățat anul acesta este că anul n-o să fie de unul singur nici mai bun, nici mai fericit dacă nu facem noi înșine ceva. 

Ne dorim împliniri, ne dorim schimbări, ne dorim să fie lucrurile diferite anul acesta?
Cred că ne dă seama foarte ușor cum se vor întâmpla toate astea. Doar schimbându-ne noi, puțin câte puțin, chiar și în pași de furnică. Azi un gest diferit, mâine o vorbă bună în plus, poimâine un gând negativ gonit din minte din prima secundă.

Schimbările necesită timp, mai ales în aspectele care ni s-au sedimentat în viață și în personalitate de (zeci) de ani. 

Cert este că anul poate fi mai bun dacă îl facem noi așa. Pentru mine, asta va fi provocarea anului 2019. Cu un plan de schimbări mici, pentru ca la final, când voi privi peste umăr, să pot trage linie și să spun: "Uite schimbarea mult dorită! Toate eforturile au contat. Fiecare lucru care a părut mărunt la vremea lui face acum parte dintr-o transformare mult dorită și muncită!"

Așa de bun sper să-mi fie noul an și, cel mai mult, să-mi fie cei dragi bine, sănătoși și voioși! 

Solstițiu de iarnă

21 decembrie este cea mai scurtă zi din an. Și asta nu poate decât să mă bucure, pentru că de mâine, zilele vor crește ușor, ușor.

Sunt o persoană solară, care are nevoie de căldură, lumină și culoare ca să funcționeze. Tocmai de asta, oricât de magică ar fi iarna pe alocuri, rămâne totuși cel mai puțin preferat anotimp al meu.
Mă bucur de peisaje, de Crăciun, de căldura din casă, de un ceai fierbinte sau de un vin fiert și cam atât.

În același timp, încerc să nu zoresc zilele de iarnă, să nu mai abia aștept să treacă, să trăiesc fiecare clipă, oricât de friguroasă ar fi, căci în final, și ele fac parte din viața mea care trece mai repede decât îmi doresc.

N-a mai fost soare de vreo săptămână cel puțin. Îi simt lipsa tare și știu că după toată perioada asta înnegurată, faptul că există soare mă va înveseli și mai mult.

Zile calde și pline de inspirație vă doresc! 😊

O poveste personală

Am fost o persoană religioasă cândva. Din adolescență, de pe la 16 ani, până pe la 20 și un pic, mergeam aproape în fiecare duminică la biserică.
Mai mersesem și cu bunica mea în copilărie, dar mult mai rar. De obicei, ajungeam la biserică de sărbătorile mari, pentru a lua Sfânta Împărtășanie și la Denii, de Paște.

Adoram să merg la Denii. În ciuda a ce se tot spune împotriva Bisericii și a unora dintre preoți, întotdeauna m-am simțit bine la biserică. Simplul fapt de a mă afla acolo, prinre icoane, cântări dumnzeiești și miros de tămâie, de lumânări, mă făcea să mă simt în altă lume. Nu mergeam nici penttu preoți, nici pentru că trebuie.

Am fost o adolescentă timidă, retrasă, depresivă și sunt sigură că dacă nu aș fi învățat bine și nu aș fi dat temele prin clasă tot timpul, nu m-ar fi băgat mai nimeni în seamă. Probabil nici n-ar fi știut cineva că exist.

Ce vreau să spun este că eram o singuratică și îmi cream în minte o grămadă de scenarii dramatice, iar mersul la biserică îmi lumina și-mi liniștea sufletul.

Am început să fiu bisericoasă, cum s-ar zice, după ce am citit o carte: "Pelerinul român" de Gheorghe Băbuț. Nu știu de ce mi-a fost revelatoare. Chiar intenționez să o achiziționez, să-mi reamintesc ce m-a trezit atunci la o realitate despre care habar nu avusesem că există. Nu înseamnă că m-am schimbat radical citind această carte, dar m-a făcut să simt lucrurile altfel. Tot cu drame și stări de indispoziție am continuat mulți ani, fiind moștenire de familie aș zice, însă am făcut un pas înainte spre maturitatea pe care și acum, trecută un pic de 30 de ani, mă muncesc să o ating.

Pe vremea aceea, începusem să citesc, pe lângă beletristică, și foarte multe cărți despre viețile Sfinților, cărți cu predici și cuvinte duhovnicești. Toate astea îmi hrăneau sufletul și mă făcuseră la un moment dat să cred că locul meu este la mânăstire.

Însă nu am ajuns la vreuna decât în excursii și frumos a mai fost. Cred cu tărie ca dacă Cel de Sus ar fi vrut să urmez calea mânăstirii, aș fi ajuns acolo negreșit. Dar se pare că viața mea are mai mult sens aici, între oameni, ca soție și mamă.

Nu ne mai plac poveştile

Când povestesc ceva, obișnuiesc să mă pierd în detalii care mie mi se par importante. Uneori sunt coerentă, alteori mai puțin, mai ales când povestesc foarte entuziasmată sau foarte tensionată.

Cert este că interlocutorul nu are răbdare să trec prin toate detaliile, așa că ma zorește cu "Așa-uri" lungi și abia așteaptă să ajung la final, să afle ce voiam să spun de fapt.

Ce-i drept, și eu am cam început să fac așa.
Se ia "boala" asta a grabei, a nerăbdării de a trece mai departe, totul pe repede înainte. Să nu ne scape nimic, să nu ratăm nicio secundă, dar fără să ne bucurăm cu adevărat de ceva. Cam ăsta e trend-ul. Vrem să se termine cât mai repede. Ziua de muncă, vizitele, iarna, coada la casa din supermarket, filmul, anul, viața.

Dintr-o perspectivă mai sobră, ne grăbim spre moarte. Deși nu înțeleg de ce. Doar asta este una dintre puținele certitudini în viață. Mai devreme sau mai târziu, vom bifa toți "marele final". Nu știu dacă avem șanse să ne schimbăm din punctul ăsta de vedere, fiind mereu nevoiți să ținem pasul cu ce se întâmplă în jurul nostru.

Nu mai știm să ascultăm cu adevărat. Suntem mereu stresați, cu ale noastre, cu gândul în cinșpe părți și cu un ochi în telefon eventual.

Îmi vine acum în minte un desen animat de când eram mici. Mi-a plăcut foarte mult și acum vreo doi ani, găsind toate episoadele online, m-am apucat entuziasmată să mă uit, începând cu primul episod. Seria se numește Perrine, acesta fiind și numele personajului principal. Este o fetiță căreia îi moare tatăl și pornește, împreună cu mama ei, într-o lungă călătorie spre Franța, dacă-mi amintesc bine. Călătoresc în propria lor trăsură trasă de un cal, însoțite de câinele lor fidel.

Am vizionat doar două episoade pentru că, deși îmi place mult perioada în care are loc acțiunea, cu vreo sută de ani în urmă sau mai bine, nu o să credeți, n-am avut răbdare pentru mai mult. M-am plictisit. Și am o ciudă pe mine din cauza asta. Si pe epoca nebună în care trăim care ne face să ne purtăm ca niște musculițe bete la lumina unui bec chior.

Chiar mi-ar fi plăcut din anumite puncte de vedere să trăiesc pe vremea acțiunii acestor desene animate. Când totul era mai calm, mai liniștit, mai simplu poate...

O găsiți aici pe Perrine. 😊

• 
  

Mămica cu tatuaj

Anul acesta am scris mai puțin decât de obicei. Și pe blog, și separat. După cum povesteam și în alte postări, am un bebe și asta îmi ocupă tot timpul. Și, mai ales, tot sufletul 😊

Am scris sporadic și aici, și pe noul blog de mămică. Am simțit nevoia să aloc un blog separat pentru această nouă experiență, unică și vie.

Dacă doriți să citiți cum îmi este viața cu bebe, care acum are un an și o lună, vă invit să urmăriți Mămica cu tatuaj.

Zile luminoase vă doresc!

Despre Crăciun

Tot anul aștept perioada asta ca să pot cânta și asculta colinde astfel încât să aibă sens și farmec.
Îmi place Crăciunul și tot ce ține de el: colindele, bradul și împodobirea lui, masa de Crăciun în familie, casele împodobite cu beteală și luminițe, colindătorii chiar dacă se aud tot mai rar. Ador raionul imens din supermaket-uri pline cu tot felul de podoabe de Crăciun. Mi se pare magic, deși nu cumpăr nimic. Pentru că rezist tentației. Pentru că nu am nevoie de nimic în plus momentan și mai ales pentru că abundența decorațiilor nu reprezintă esența acestei minunate sărbători.
Crăciunul a devenit tot mai comercial, e drept, dar nu o să continui scriind despre asta.
Pentru mine Crăciunul a rămas încă o sărbătoare a familiei, o ocazie nouă de a dărui, de fi mai buni, de a încerca să dobândim pacea de care toți avem nevoie. Nu ar trebui să simțim toate astea doar în această perioadă, dar dacă mai mult nu putem, tot e bună și fărâma asta de "mai bine", decât nimic.
Mai mult decât orice, Crăciunul reprezintă o zi de naștere importantă pe care nu o mai celebrăm așa cum se cuvine. Nașterea Domnului a trecut de multă vreme într-un plan îndepărtat din cauza vremurilor pe care le trăim și a faptului că ne-am lăsat purtați de griji, probleme și alte lucruri care ni se întâmplă și care par mai importante.
Sper să avem un pic de timp anul acesta și pentru a ne bucura de această zi de naștere așa cum se cuvine, să-i acordăm un loc în inimile noastre atunci când ne gândim la Crăciun. Ce ziceți? 😇

Exerciții pentru liniște

Fă-ți timp să respiri conștient, adânc, să faci o pauză de un minut sau mai multe atunci când te afli într-o situație copleșitoare.

Spune stop! frustrărilor, măcar pentru o clipă. E omenește să avem frustrări, dar nu ne face nici un bine să facem colecție din ele și să le rumegăm mental non-stop.

Acceptă-te fizic așa cum ești. Anii trec și e normal să-ți lase câteva cute pe ici, pe colo, câteva fire de păr argintii. Îmbătrânirea e un fenomen natural care n-ar trebui să ne întristeze, indiferent cu ce vine la pachet.

Să facem în schimb mai multă mișcare, să bem mai multă apă, să mâncăm mai sănătos. Astea sunt lucruri pe care le avem mereu la îndemână și care sunt destul de ușor de realizat. Efectele se văd în timp.

Acceptă că nu ești un om perfect, că ai calități și defecte, că o mai dai în bară uneori. Nu e ok să persiști în ce-i mai rău în tine. Din contră, la o scurtă analiză, îți poți da seama ce merge și ce nu, unde e loc pentru îmbunătățiri și să te apuci de treabă. Te poți schimba în mai bine. E nevoie de mult timp, de efort, de atenție sporită, de răbdare cu tine însuși. Este greu, dar realizabil. Fiecare mic pas înainte contează.

Când vrei o schimbare reală în viața ta, în ființa ta, te lovești de multe limitări pe care ți le impui adesea singur din obișnuință. Însă pe termen lung, îți vei fi recunoscător că ai început să fii mai bun cu tine însuți și cu ceilalți, că ai depus eforturi vizibile pentru a deveni cea mai bună versiune a ta 😊

Lasă pe mâine

Lasă pe mâine privirea încruntată pe care vrei s-o arunci casieriței în vârstă pentru că se mișcă prea încet pentru nivelul tău de răbdare. Ești obosit, vrei să ajungi acasă mai repede după o lungă zi de muncă, dar poate și ea a avut o zi grea și obositoare. Fii răbdător astăzi.

Lasă pe mâine avalanșa de claxoane pe care vrei s-o trimiți către șoferul începător ce pare să încurce circulația. Poate și tu ai fost așa, dar în timp ai devenit un șofer mai bun, mai descurcăreț. Și el își dorește același lucru. Nu-l ajută cu nimic haosul claxoanelor și al înjurăturilor. Fii îngăduitor astăzi.

Lasă pe mâine amărăciunea ce-ți apasă din nou pe suflet. Te lupți cu multe griji, probleme. Se cer multe rezolvate. Poate o dispoziție mai bună te-ar ajuta căt de puțin să rezolvi cât mai multe. Fii zâmbitor astăzi.

Lasă pe mâine mohoreala ce te cuprinde într-o zi înnorată și friguroasă de toamnă. E timpul ei, al toamnei târzii, cu ceață și ploi reci. Nu te supăra pe ceva ce nu poți controla. O să vină din nou primăvara și atunci o să fii cu un an mai în vârstă. Fii soare și cer senin astăzi.

Lasă pe mâine nervii pe liftul ce iar nu merge - pentru a câta oară luna asta? - de trebuie să urci gâfâind atâtea rânduri de trepte. Mișcarea face bine la sănătate. Măcar așa mușchii și vasele de sânge îți vor fi un pic recunoscătoare. Fii mai activ astăzi.

Lasă pe mâine tot ce-i rău. Scoate la iveală tot ce-i bun. E mai simplu decât pare. 😊

Vindecă-te

E greu să umbli atâta amar de ani cu sacii plini de trecut în cârcă. E greu tare și totuși o faci. Cu bună știință, de bună voie și nesilit de nimeni. Îți dai seama la un moment dat că unele răni încă nu s-au închis, deși le-ai dosit bine sub un maldăr inutil de pansamente. Îți dai seama că, pentru a te vindeca, trebuie să le descoperi din nou, să le lași să sângereze, să se aerisească, să le cureți bine de tot ce e rău înainte să se vindece cu adevărat. Așa că îți faci curaj și suporți pentru a nu știu câta oară vechi dureri, dar măcar de data asta o să faci lucrurile altfel, astfel încât să vindeci cât de mult poți. Poate asta e ideea vindecării: ca să reușești, e nevoie să lași rănile să sângereze cât să iasă tot ce e rău din ele.
Poate că e timpul să lași sacii ăia jos, să scormonești prin ei, să vezi dacă mai e ceva ce merită păstrat sau reparat. Pun pariu că vei arunca cel puțin trei sferturi dintre lucruri, la fel ca atunci când faci o curățenie riguroasă în șifonierul plin de maldăre de haine pe care nu te înduraseși să le arunci până atunci, deși nu mai aveai nevoie de ele.
E dureros să cotrobăi printre experiențele pe care nu vrei să ți le mai amintești, e dureros să scoți pansamente de pe răni încă supurânde, dar ai nevoie să faci asta ca să te cureți de tot ce atârnă greu în viață și în suflet. Nu e altă cale.
Vor rămâne cicatrici, dar și spațiu pentru noi experiențe pe care tu, om vindecat și reîntrgit, le vei trăi și percepe altfel. Vei știi ce să arunci și ce să păstrezi ca să nu te mai înhami la greutăți ce nu-ți aparțin sau, de-ți aparțin, nu le vei mai lasa să te împovăreze mai mult decât trebuie.
Fă loc pentru iubire ca să fii iubire, fă loc pentru blândețe, calm și seninătate, ca să fii toate astea pentru tine însuți și pentru cei din jur.

Miresmele copilăriei (3)

Acum vreo două zile, am pus trei mere în cuptor, ca să fac un piure pentru cel mic. Aroma lor s-a răspândit repede în toată casa.

Era o zi friguroasă, mohorâtă, fără pic de soare, cu un vânt ce clătina zdravăn fiecare arbust mai plăpând și toate rufele de pe culme.

Pentru că iubitul meu mic dormea, mi-am permis o mică "escapadă" în trecut. M-am lăsat din nou pradă nostalgiilor, amintirilor din copilărie.

În casa părintească, aveam demult o sobă din teracotă cu plită și cuptor. În zilele friguroase, când vrăbiile erau mai puțin gureșe și mai mult zgribulite pe ramurile golașe ale copacilor, la noi în casă mirosea a mere, gutui, pere ce se coceau în cuptor, fâsâind și plesnind. Abia le așteptam, să le scoatem aburinde, moi și dulci, mai ales gutuile care nu ne prea inspirau să le mâncăm crude.

Fructele astea coapte erau un desert simplu și dulce, direct din grădină sau din cămară. Un deliciu pentru noi, copiii, și nu numai. Aroma lor mi-a rămas în suflet ca un însemn al trecutului, al unei copilării liniștite, când altfel te bucurai de toate, copil fiind...

Zi caldă de toamnă să aveți! 😊🍎

Miresmele copilăriei (2)

Frunze uscate cad una câte una din bolta de viță-de-vie la fiecare suflare de vânt. Soarele mângâie blând ciorchinii de struguri vineții și încălzește harnicele mâini ce trebăluiesc prin curte.

Câteva ciori croncăne a toamnă, brăzdând cerul din când în când cu negrul penelor dese. Dintr-un colț de bătătură, se înalță, împletindu-se, fumul de la lemnele ce ard în mica sobă de pământ și parfumul prunelor clocotinde - polp-polp - în căldarea veche, întăciunată și arsă de la magiunul din anii trecuți.

Bunica amestecă din când în când în căldare. Între timp înșiruie pe o măsuță borcane mari în care va sta peste iarnă magiunul de prune.
Mama îl va presăra cu nucă măcinată din belșug, iar după ce va da gata două farfurii mari cu clătite umplute cu aromatul amestec, ne vom strânge toți ai casei să ne înfruptăm în fața TV-ului la vreun serial de duzină.

Așa era cândva, pe vremuri, la început de toamnă, când trăia bunica și noi eram copii zurlii, zburdând toată ziua prin curte și nu numai... 😊

Dup-amiază de toamnă

Miroase a tartă de mere, cu blat untos și vanilat. Și a scorțișoară. Tocmai am oprit focul la cuptor. Bebe doarme, E. e la muncă, eu lenevesc oleacă, deși bucătăria se cere un pic aranjată. Mai iau o gură de cafea cu lapte. Mmmm... Așaaa... Mi-a fost dor să mai scriu aici. Mi se ofilesc petalele dacă nu aștern măcar un paragraf amărât.
Toamna-i caldă și bună până acum, generoasă în soare luminos și călduț, fructe din belșug prin livezi și oameni harnici și anul ăsta. Că așa-i frumos. Să umplem cămările cu ce ne dăruiește natura, să ne pregătim cu spor de iarnă.
Copacii capătă iar straie în deosebite culori, se-ngălbenesc și se-nroșesc frunză după frunză. Și scriu iar despre toamnă că mi-e tare dragă. Chiar de vine cu frig și ploi. O ador și o s-o tot povestesc. Aici și prin caiete, pe unde apuc.
Mai iau o gură de cafea, că tare-i bună și aromată. Mmmm... Plus că acum se trezește pruncul și mă ia de nouă, c-așa-i pe la noi :)))
Weekend cu lumină-n suflete vă doresc!