Thursday, December 29, 2011

Dilemma



I had a friend once ... She was one of my best friends... So I thought at that time... But I don't know what happened... I was happy with all I had, I was feeling blessed with all that and of course I was sharing it with the beloved ones, including her... I think it was then when she started to act strangely. I felt that she ignored me and wasn't very pleased with me being happy. Although she had almost all she wanted from life. Anyway, I didn't feel ok about the way she was treating me sometimes. Maybe I exaggerated and I acted a little bit immature when I decided to put an end to that relationship and the way I did it. Now it seems so stupid. She did wrong, I did wrong. We acted like silly girls, instead of trying to accept each other with all our flaws and qualities. I guess this is a very important thing to do, accepting the other even if he/ she is not perfect..
I am sorry, she knows that. I don't know if she is sorry too, but... We are supposed to be acquaintances, at least in theory, but we haven't spoken to each other for more than a year...
However, now, when I look behind, I cannot stand but having a few regrets and a dilemma. Will it be OK to try a new link with her or... is it better to let things just the way they are ?...

After all, I already have three true best friends...

Monday, December 19, 2011

Best wishes



Shall you find roses in life, may you enjoy their scent and fragile petals...
Shall you get lost in creepy forests, may you have the strength to look up to the sky, use your wings to fly beyond the clouds and touch the rainbow...
Shall you ever have to walk through rain, may you be able to realize that every drop is a musical note that together make the most beautiful waltz of life, so that you can learn to dance it.

Shall December be too harsh, may you carry in your soul April sun's warm and sweet smile to comfort you.
Shall love take your hand and guide you through life, may you never let go because, as they say sometimes: Love can be a tiny hand holding your finger, a slobbery wet kiss, little chubby cheeks, and an innocent sweet smile...

La vie en gris



Petite enfante, vêtue dans des haillons, chantant des hymnes inconnus à haute voix...
Tes murs sont si tristes quelquefois. Tes peintures craquées, jetées sur la terre, ne racontent plus de braves histoires. Tous les hommes osent les fouler aux pieds sans pitié.
Tu n'est pas folle, ma chère, quoique tu voles toujours haut que les nuages, espérant qu'un jour ta main touche au moins un rayon de soleil. Mais la pluie joue avec toi maintenant. Les gouttes étincelantes dansent sur toi, envahissent même ton âme qui est si loin..
Tu cherches un arc-en-ciel pour te cacher, pour nuancer un peu tes yeux fatigués.
Les mains dans les poches, tu trouves une pièce d'un puzzle qui ne t'appartient pas et aussi un vide que tu devrais commencer à remplir en ce moment. C'est très simple, tu sais. Car dans ton univers éclaté, tu as suffisants crayons de couleurs pour en créer encore un. Ne crains rien. Tu est forte, si forte que tu pourrais construire ton propre soleil, à partager, si tu veux, avec tous ceux qui t’entourent.

Sunday, November 20, 2011

C'est pas ta faute...




Tu as changé beaucoup. Tu n’es plus l'enfant éternel qu'on rencontrait toujours dans le bois enchantée les nuits, sous la lune ensommeillée. Les chevaux sauvages et les fleurs qui parlent ne te connaissent plus... Tu ne peux pas courir maintenant. Les pieds lourds t’empêchent t’éloigner de ta propre vie. Tu ne peux pas d’y échapper. C'est la vie réelle que tu n'aimes, bien sûr, mais... Mais qu'est-ce qu'on peut faire?

Tu dois cesser la chercher. Tu le sais très bien. Tu ne la trouveras... Elle est partie et jamais reviendra. Jamais!  
Ne l'oublie pas, gardes sa pureté dans une coquille sur les profondeurs de la mer fâchée... Scelles-la dans un beau souvenir, dans ton grand poing, dans les pages jaunies d'un journal perdu, dans tes yeux en larmes...

Tu as grandi, mais c'est pas ta faute. Mademoiselle Enfance est partie simplement parce que tu t’es cachée dans un monde elle ne pouvait plus vivre. Elle aurait meurt si elle avait resté. Mais elle a laissé Monsieur Amour te protéger, t'enseigner que la maturité peut être la plus belle période de ta vie. Toutefois, tu dois être prudente: les blessures qu'on  te cause quelques fois peuvent être si profondes...



Monday, November 14, 2011

A big fat "NO"!



NO! I don't want to grow up! So what I am acting like a child most of the times? So what I am still a day dreamer? So what I am living in a world of my own? I know I drive you crazy most of the times, but as I already told you a thousand times, I'm not doing it on purpose. This is just the way I am.
It's enough that sometimes I fall out of the sky on the ground, my life breaking into pieces. It's enough that I suffocate every time I see my ID card that reveals an age I will always neglect as my teenager body and soul speak louder than any document.
This is why I don't allow any white hair stain my youth. I'm not ready, not yet.  I am and will always be merciless with old age as long as the purity of my heart is my guide in life... And I believe this is how it will always be :)

And more than that, who likes the tempestuous weather real life offers? Who likes the hurricanes that invade our most serene days, without any warning? Well, I don't like any of this, not at all! That's why I prefer the soft clouds among which I live and the rainbows that protect me from the darkness. So, if you need me, please let me know and I will come down once in a while, if you insist. But, hey! Note that I'm counting on you to keep the dangers away! :P

Am nouă vieți




Nu sunt o felină adormită
pe un cuib de jăratic,
în nopți de decembrie.

Sunt o zeiță nepovestită vreodată nimănui...
În mine și în afară de mine
freamătă minuni cristice,
o cascadă de foșnete surde
din umbra unui suflet sălbatic...

Dulce ca o floare de măr
zărită printre pleoape grele,
lumina ochilor tăi mă copleșește, 
zdrobindu-mă lent,
în zorii dimineților cu flori de gheață.

Și te privesc... lung - prelung,
cum te joci pe asfaltul ființei mele livide
cu mii de culori,
așa cum toamna își face de cap
în grădină după ploile fierbinți de august...

...Mă cuibăresc din nou, la nesfârșit,
citindu-ți din vise
o poveste cu final aşteptat,
în care Romeo și Julieta
trăiesc fericiți.
Da! Ai ghicit: până la adânci bătrâneți...

So who needs a dreamworld...



... when real life is amazing? :)

having the chance to look everyday in the deepest blue eyes, drowning into them and never getting enough;

being spoiled with the warmest, tightest hugs and never wanting to escape them;

having for dessert millions of sweet kisses and still craving for them every second you can't taste them;

sleeping cosily every night in his arms, knowing that nothing bad will happen as long as he watches over you so that you only have puffy dreams;

never wanting to let go of his hand, no matter how harsh some moments might be;

smiling body and soul, especially when his childish smile is the only sun that can make you rise and shine every morning;

having solid plans for the future and imagining together how your first child will be

etc. etc. etc.

This can be called without any doubt full happiness and it can anytime beat dreamworlds of any kind.
If you have all these, you can considered yourself a blessed person...

And maybe sometimes...


... it's better to be happy with what you have... especially when he says:


Feeling like...


I feel like a happy fruit, hanging on a tree's branch ready to be picked by someone. But that someone doesn't appear. I am so high, never to be reached, never to be eaten... I love my position and I hope the wind will blow gentle so that the ground won't reach me instead...

I feel free like a bumble bee during a summer day, happily visiting every flower in the garden. They think I am working hard, but today I don't want to do that. All I want is to feel the sweetness of each flower pouring through my veins...

I feel like an empty glass having the opportunity to chose the drink that will fill it. For now, my choice would be something sour and a little bit spicy, colourful like a child's dream in the arms of his mother...

I feel like saying "Good night & Sweet dreams" to my love and falling asleep in his arms...






Friday, November 11, 2011

Paşi spre lumină




Timpul se grăbeşte, înfiorat de locuri –
Picuri firave de-amar cenuşiu, crud.
Bate noapte adâncă, sunete reci aud;
În inima-mi pustie nu mai plâng focuri...

M-atinge cu-aripi mute vremea-ntunecată;
Nu vreau albastru cer să am deasupra mea,
Ci doar natura verde să-ntindă mâna sa
Asupra ochilor – vâltoare azi secată...

Alung c-un gând naiv nelinişti grele:
Vreau flori de soare s-acopere văzduhul,
Izvoare de lumină să străpungă-n suflet lutul,
Frunzele răsăritului de viaţă să fie-ale mele!

Musafir nepoftit




Vieţi atât de tomnatice ard,
Frunze de aur năvalnice cad,
Bolta cerească-i învăluită de cenuşă...
Ea nu mai stă de mult la uşă.

A intrat vijelioasă cu ploi triste,
Aducându-şi dansul în a mea casă;
Împrăştie de zor lacrimi în batiste
Şi să zâmbesc o clipă nu mă lasă...

Cântecul mut al florilor nu-l mai aud...
Nu-i nimeni să-mi şteargă obrazul ud,
Iar tu, Toamnă, nu mai vrei să pleci,
Îmi spinteci soarele cu raze reci...

O îmbrăţişare aş da stejarilor
Învăluiţi de-o caldă amărăciune.
Melancolie citesc în ochii lor,
Fără culori plăpânde de Răpciune...

Nu pleca! Mai stai o clipă,
Nu-mi lua încă trena ta grăbită!
Mai alină-mi puţin dorul greu...
Nu aripile grele ţi le alung eu,

Ci doar amarul leac ce mi-l dai
Să mi-adap chinul ... zi după zi
O podoabă dulce oare de ce n-ai?
Dacă mi-ai da viaţă, Toamnă ai mai fi?

Friday, November 4, 2011

Suflet bacovian




Ger năprasnic... pentru ultima oară
Golul apasă şi-ncepe să doară.
Somnul tristeţii mă-nvăluie greu...
De ce-aruncă venin în sufletul meu?

Zăpada răsună, m-aruncă în iarnă,
Dar mă-nconjoară o aprigă toamnă.
Totul e rece, pustiu şi vântul
Împodobeşte din timp cu flori aşezământul...

M-alungă pe trepte negre de piatră
O clipă tainică de timp îngheţată...
Şi vine, şi pleacă: se joacă cu mine,
Şopteşte şi urlă! Câtă cruzime!

Nu mai aud glasuri şi inimi de viaţă,
Îmi căntă norii – văluri de ceaţă...
M-atinge cu frunze uscate demult,
Nu!... Nu e moartea, e... sufletu-mi mut!

Martorii iubirii



Vântul a tresărit printre crengi;
Mii de petale sunt acum fluturi
Ce-mi aduc şoaptele lor parfumate...
Zarzărul.

Un roi de luminiţe jucându-mi în ochi –
Dragostea s-a născut... din înalt,
Dar noaptea îi va adormi clopoţeii...
Salcâmul.

Cu mireasma sa dulce m-a atras
Când florile-i de aur s-au trezit
Clipind somnoroase din gene de miere...
Teiul.

Verde... veşnic verde, dar cu ace reci
Aduce durere multă. Dar iubire?
Dacă ar avea, s-ar stinge la sfârşit de toamnă…
Bradul.

Sunday, September 25, 2011

Rătăcind...



M-am pierdut în plimbări
pe cărările tainice ale toamnei...
Septembrie mi-a dăruit
ghinde și castane zgribulite...

Le-am primit cu drag.

Sufletul meu râde acum,
mai fericit, mai bogat, mai împlinit...

Pășesc alene spre casă,
respirând aerul cu parfum de poezie.
Ajung în pragul ușii cu toamna în suflet...
Și în geantă...

Saturday, September 24, 2011

Septembrie

Cad castane. Nu te feri!
Întinde mâna, culege-le;
bucură-te de cele mai prețioase comori ale toamnei...
Zâmbește soarelui 
și adăpostește în suflet
minunatul tablou pe care îl primești în dar...


Friday, September 23, 2011

Toamna dansează...


Toamna dansează
... printre crengile copacilor triști,
făcând vântul să plângă
cu frunze vii și moarte...
Septembrie cântă înfrigurat...


Zâmbetul toamnei
îmi mângâie ușor sufletul...
Culeg veselă
raze calde de soare,
modelând versuri...

 ♥
 
Sângele toamnei
îmi picură arome în vene,
mânjindu-mi imaginația
cu frunze melancolice, 
scrise într-un caiet
îngălbenit de vreme...

Sunday, September 18, 2011

Pitiful...

Poor creatures... 

Some of them blush... They feel so puny and ugly when she comes around...
Others turn pale... She seems so strong and merciless that they fear she will bring them death...
Later on, they all turn brown in fury and weakness... 
She is so beautiful, but still so cold. She walks among them like a goddess, carrying her colourful dress and her chilling tears. Sometimes, she gets mad and turns the whole world upside-down, making people open their umbrellas and hurry home, to cuddle in their beloved ones' arms.
Trees, bending before her as if they were her slaves... and she mocks them, so badly... She smiles gently; the sun in her hair at sunset is so sweet that they all melt and they sacrifice their heavy beautiful coat... They give it to her, no regrets and her dress grows more and more, every day prettier. She shines, she seems to be so warm, so loving, repaying them with scented poetical fruits. But in the end they have nothing left. Their leaves, their fruits, their hearts... Everything is taken away... 
So she does every year, she always gets what she wants, using her fake warmth and kindness. 
Poor innocent souls! Their nudity is so sad, that even a poet's heart would bleed at such a view, before being able to graze a few lyrics. 
And then she leaves, her tempestuous laugh increasing the pain, the frustration and making them look even more miserable... She leaves behind her windy wrath, her rainy lack of soul and her unforgettable coldness...
They hate her, but what can they do? Endure winter with the little power they have, there's no other way... No other way...

Sunday, August 7, 2011

Miresmele copilariei (I)



Miroase a ardei copt şi a vinete coapte... Cine ar fi crezut că aici, în mijlocul unui oraş atât de gălăgios şi gri, poate să miroasă a vacanţă? Închid ochii, strivind două mărgele amare între pleoape, şi îmi amintesc de vacanţele mari din curtea casei părinteşti. August era doar începutul. Ne pregăteam deja de iarnă. Toată lumea muncea de zor printre legumele cu zâmbet încă văratic. Roşii, ardei, vinete, morcovi, varză, castraveţi etc. Asteptau cuminţi să devină pe rând provizii pentru cămara cu bunătăţi. 

Astfel, când gerul alb îşi făcea simţită prezenţa, singura noastră grijă, a copiilor, era câte întrebuinţări poate avea un strat pufos de zapadă.
Munceam cu drag atunci. Era obositor, dar şi frumos... Şi acum aş face la fel, dar... Vacanţele mari nu mai  există. Timpul nu s-a îndurat... Necruţător ca întotdeauna, a întors filele inocenţei una câte una până la epuizare... Iar copilăria şi-a luat tălpăşiţa mai repede decât credeam vreodată. A rămas în urma ei doar o povară imensă care stoarce lacrimi din când în când...

M-am bucurat de anii de copil ca de o carte care îmi place la nebunie şi pe care o citesc pe nerăsuflate, fără să-mi dau seama că o voi termina prea repede... Diferenţa este că pot oricând să recitesc orice carte, dar paginile copilăriei nu pot fi intoarse nicicând... decât în amintiri. Asta nu e de ajuns... Niciodată nu va fi de ajuns...

Saturday, August 6, 2011

Citate dragi sufletului meu (I)



La Medeleni - Ionel Teodoreanu

"Piersicul înflorit - îl vezi şi-nchizi ochii fiindcă ai avut, cu o bătaie de inimă, icoana întâii sărutări: buzele roşii care-au zâmbit, obrajii copilăreşti care s-au înroşit. E trist un piersic înflorit, fiindcă alături de el, oricât ai fi de tânăr, eşti bătrân."

"Când eşti trist îţi vine să dormi şi să uiţi. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale. Da. Îţi vine să dormi când eşti trist. Şi să uiţi... Dar când te trezeşti? Iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou..."

"Dacă pământul pe care mergi, pe care-l calci fără să te gândeşti la el - durere încorporată în paşi ca cerul în ochi - ai simţi deodată că suferă din pricina ta, fiindcă paşii tăi sunt grei; dacă ai simţi înlăuntrul lui ca o durere fără de expresie aparentă - ce-ai face: ai merge înainte sau te-ai opri?"

"Sunt oameni făcuţi ca să iubească o singură dată în viaţa lor, şi alţii făcuţi să fie iubiţi pentru totdeauna."

"Acele daruri numai care dovedesc că aducătorul lor te cunoaşte, şi-a amintit de tine, te-a reconstituit, şi-a frământat mintea culegându-ţi în amintire exclamaţiile, poftele exprimate sau înăbuşite - dau bucurie. Ele îţi arată că ai existat în sufletul celui care ţi le aduce, şi darul, astfel numai, îşi pierde semnificaţia indiferentă de lucru cumpărat, căpătând-o pe aceea de răsfrângere a dorinţei tale în afecţiunea altuia."

"Blândă ca de obicei, ea era tristă ca de obicei, dar nimeni nu ştia, căci ea zâmbea ca de obicei."

It's complicated...


Why do we wish for things we know we'll never have? Why waiting for so long for that one specific thing or person we know will never come?
There are so many people out there who are waiting and waiting for something impossible to obtain, ignoring how much they have, how happy they would be if they knew how to appreciate what they have. So they are getting old, they waste their lives craving for what they'll never have and never enjoy, instead of enjoying their present, the people around them and all the important and beautiful things God has given to them.
Somehow, they are not to blame... Because wanting more than one has, sometimes means improvement and going behind one's limit...
However, it all depends on our way to see things and on the ability to survive our own wishes...
We all know that impossible may become possible... But what if the price for that is unbearable high???...

Wednesday, August 3, 2011

How I envy you, Alice!





Feeling more and more that this isn't the right path... Not anymore for me... Sometimes I just want to return, no matter what the consequences are. I just want to live again those days when I could read hundreds of books without caring about eating or sleeping, to those afternoons when I could daydream for hours in the garden, among red roses and butterflies, to those nights when I was falling asleep caressed by the moon light and enchanted by the crickets' peaceful song....
Those years were not the happiest of my life, but they were definitely more serene than what I'm living now. Someone said in a song that "when you're young, life is easy", but he wasn't right at all. Because here I am, young and with a life anything but easy... I know there are people that are really unhappy and helpless, but sometimes, no matter how hard I try to ignore all the unpleasant things, I can't do it.
Life can really be overwhelming...

Yes, I want to return!!! This is not the path I want to walk on! This is not what I wished for! This forest is way too dark, those trees are too hideous, posion ivy all around  me and no blue sky above me!!! This is one of those moments when I want to seal myself into a match box and stay there forever so that no one can find me, so that nothing can hurt me! I want to be so small, like Alice, to find my own Wonderland, the Wonderland I used to dream during all my childhood, where nothing went wrong, and if it did, I would fix it immediately.


But wait! What is this feeling??? Coming out of my back, white feathers all over, huge wings! This is my chance to fly, to run away from everything I hate, from everything that kills me inside every second, to... Wait a minute! Run away? I never did that before... But it's so tempting, to fly up in the sky, to forget all the bitter I had to drink for years, all the hard ground I had to step on bare-footed, all the chances they took away from me...
And still, running away has never been a solution. I choose to stay here for a while more... Maybe... maybe... things will work my way eventually. Who knows? Somewhere in this world there has to be a little ray of light for me, a small piece of heaven I will discover if I keep walking, something, anything! that can force me to go on. I'll keep the wings... to use them at the right moment...

It doesn't feel so good... But you know what they say: Everything will be OK in the end. So if it's not OK, IT IS NOT THE END...



P.S. How I hate you, Time! Passer-by!!!!