Wednesday, October 30, 2013

Cristale amare





         A fost odată (ca niciodată?) o grotă ascunsă de ochii muritorilor de rând, neștiută, necunoscută, la poalele Munților Adormiți, cum fuseseră numiți în trecut. Pe din afară era un simplu perete sculptat în stâncă, dar interiorul era fascinant, sclipitor, semăna cu un
castel din basme.
Sara stătea încă pe marginea patului, în cămăruța ei, hipnotizată de globul de cristal pe care îl descoperise printre vechituri. Tot ce își amintea era că fusese “rățușca cea
urâtă” în copilărie și toți ceilalți o trataseră atât de rău, inclusiv familia ei de care nu își amintea mai nimic... De ce?... Sub ce vrajă obscură căzuse? Oare ce blestem încâlcit se abătuse asupra ei încât rămăsese blocată în acest loc și în propria inimă golită de orice emoție și de sentimente?

Se ridică de pe pat și păși clătinându-se, fără să știe încotro se îndreaptă. Se opri în fața vitrinei plină-ochi de bijuterii străluciotare, de bun gust, etichetate LuxuryGifts.ro,
dar pe care nu le purtase sau utilizase niciodată și nu le înțelegea rostul. Se privi pentru câteva clipe în oglinda vitrinei. Părul răvășit, ochii mari și înnegurați, gura mică, buzele uscate, căzute într-o umbră ce cândva fusese un surâs atrăgător... Era încă frumoasă, chiar și așa, da, fără îndoială.
Dar la ce bun? Sara era singură, în altă dimensiune, fără să știe de ce, sau cum sau ce se întâmplase. Atât de singură... Nici urmă de prinț... Nimic magic... Nici măcar căpcăuni sau dragoni care scuipă flăcări. Doar o împietrire totală de jur împrejur. Și aceste bijuterii cu cristale fine cărora căuta să le dea un sens.


De ce oare avea impresia că le vedea pentru prima oară? Întinse mâna și culese la întâmplare o cutiuță muzicală îngeraș. Un zâmbet real, din suflet, îi apăru pe buze. Dacă vreodată avusese o familie, cu siguranță această bijuterie drăgălașă îi aparținuse surorii ei mai mici cu care probabil își petrecea mult timp, citindu-i povești cu final fericit, plimbându-se împreună în grădină sub privirile calde ale părinților.



Iar pianul acesta elegant cu cristale ar fi cel mai potrivit pentru mama ei, care cel mai sigur era pasionată de muzică clasică și în fiecare duminică dup-amiază îşi încânta familia cu arii melancolice şi vesele, petrecând timp preţios împreună. Da... bijuteria aceasta o reprezenta cel mai bine pe mama ei, aşa cum şi-o imagina ea...




Tatăl ei a fost cel mai probabil foarte pasionat de istorie, de cavalerii mesei rotunde, de evul mediu si misterele încă rămase nedesluşite. Sabia Templierilor pe care o ţinea acum în mână ar fi putut să-i trezească atâtea amintiri frumoase despre cel mai important bărbat din viaţa ei... Dar nu se întâmplă nimic... Acelaşi vid, aceeaşi ceaţă deasă de nestrăpuns...




Şi dacă ar fi existat din întâmplare un prinţ rătăcit pe cărările vieţii ei, ar fi fost un scriitor anonim, care i-ar fi dedicat poezii scrise în nopţi târzii. Ar fi scris romane misterioase de dragoste, pe care numai cei ce iubesc cu patimă ar fi reuşit cu adevărat să le desluşească. Sara i-ar fi dăruit acest glob pământesc cu pix, un pix magic pentru el care i-ar fi fost de mare folos în a-şi potoli setea de a crea lumi noi pentru cititorii lui.



Iar pentru ea... Lebăda muzicală cu cristale i se potrivea ca o mănuşă. Răţusca cea urâtă se transformase într-o lebădă neînchipuit de frumoasă, care acum ar fi vrăjit orice suflet, ar fi putut alina tristeţi cu o mângâiere, cu un zâmbet, ar fi
putut dansa şi cânta în public şi ar fi fost admirată pentru talentele ei, pentru frumuseţea ei.

Dar nu era nimeni să vadă toate astea... Nimeni! Lacrimile neplânse, uscate la marginea tristeții, îi pătaseră  sufletul iremediabil. Dar de data asta nu se mai putu abţine, iar lacrimile îi curgeau în şiraguri de cristale amare şi-i împodobeau chipul în cel mai divin fel...

Suspină din adâncul inimii ei încă inocente... ar fi împărţit cu drag toate bijuteriile care aşteptau plcitisite în vitrină. Dar nu avea cu cine să împartă nimic din ce deţinea.  Nici măcar singurătatea…







- va urma -









Articol scris pentru
SuperBlog 2013


Monday, October 28, 2013

Autoportret





           O nouă zi, un nou portret, de data asta al actorului ei preferat. Îi plăceau la nebunie portretele în creion. Ioana se reapucase de desenat cu câteva luni în urmă, după ce lâncezise câtiva ani făcând mai nimic, omorându-și timpul. Știa, și mai ales, simțea că se irosea, încă o zi, încă o săptămână, încă un an fără realizări, fără împliniri, fără să-și lase amprenta nicăieri. Ce viață mai era asta?
            Mulțumită de rezultat, puse bine noua creație și scoase o foaie nouă, gândindu-se la următorul model. Pe cine să mai imortalizeze cu talentul ei? Hmmm... ce-ar fi să facă un autoportret... Cum n-avea nicio altă idee se așeză pe scaunul ei, își trase oglinda cea mare aproape și se privi lung. Era același chip care îi surâdea adeseori cu seninătate, alteori era trist, sau obosit, în diminețile în care nu avea chef de nimic, când un vis mai anapoda îi tulburase dispoziția.
Totuși, timpul nu-și pusese aproape deloc amprenta pe acest chip de copilă încă naivă, idealistă, cu vise și speranțe mai vaste decât putea sufletul ei să cuprindă. Se mira adesea și se mirau și alții cum poate un trup micuț și drăgălaș de adolescentă să adăpostească 27 de ani (și jumătate). Era norocoasă, spuneau unii. Pentru că nu trebuia să depună eforturi de nici un fel să-și ascundă vârsta. Mai ales că și comportamentul o ajuta destul de mult, se gândi chicotind.
Ioana avusese o copilărie normală pe de-o parte, cu toate că a bifat pe ici-pe colo diverse neajunsuri și greutăți. Pe de altă parte, deși la scurt timp după primii pași ai fi zis că va fi cel mai năzdrăvan copil, lucrurile s-au cam schimbat după câțiva ani, când a învățat să citească. Era o amintire dragă, acea perioadă în care a descoperit lumea cărților, unde își petrecea cea mai mare parte din zi, în timp ce toți copiii erau la joacă pe stradă. Era un eveniment când ieșea din casă sau din curte (îi plăcea să citească în grădină). Nu prea se simțea în largul ei acolo, printre copii, mai ales că unii se comportau ca și cum ar fi urmat școala de luptă, iar ea se temea de ieșirile lor violente, chiar dacă de obicei nu era implicată în confilctele dintre ei.
Ioana a fost un copil cam serios, destul de tăcut la școală și acasă. Era atât de prinsă în gânduri și idei, în lumi imaginare, printre personaje care îi erau mai aproape de suflet decât orice persoană reală. Nu-și dădea nici acum seama dacă asta a fost un lucru bun sau rău...
Asta nu însemna că nu se juca niciodată. Îi plăceau anumite jocuri, dar pentru că nu era o persoană populară, nu era foarte băgată în seamă și asta nu o deranja prea tare. Era încă de pe atunci prinsă în jocurile seriozității, ale planurilor de viitor, ale notelor mari și olimpiadelor, ale viselor mărețe. Nu avea timp de distracții puerile și regreta asta acum. Ar fi vrut să copilărească mai mult atunci, să-și fi umplut sertarele trecutului cu mai multe amintiri poznașe, dar uite că nu a fost așa. Urzeala destinului?... sau Dumnezeu știe ce-o fi fost cu ea. Sau nu a fost nimic.
Tot ce știe Ioana în prezent este că arată ca la 15 ani încă (verdict dat de mulți cunsocuți) și și-a pierdut destul de mult din simțul seriozității. În grupul ei restrâns de prieteni, în ultimii ani, prezența ei a devenit motivul principal de distracție copilărească, de râsete însoțite de dureri de burtă și trăsătura ei de bază era iscusința cu care face boacăne (neintenționate) aproape în fiecare zi, spre disperarea celor din jur.
  Un lucru este cât se poate de clar: era timpul revanșei. O copilărie atât de serioasă nu putea să rămână nerăzbunată. Ioana este conștientă că își cam trăiește viața cu susul în jos din  toate punctele de vedere.
Încearcă pe cât posibil să-și mențină simțul maturității, să facă compromisuri numai acolo unde este nevoie și să nu lase pe nimeni să profite de bunătatea și naivitatea ei, de sinceritatea și răbdarea ei. Pentru că nu vrea să se lase influențată de tendințele epocii în care trăiește, unde oamenii se prind în tot felul de jocuri murdare ca să își atingă scopurile. Asta o face să asocieze lumea în care trăiește cu romanul acela pe care i l-a recomandat Cristina de curând, “Jocurile foamei”. Nu își putea imagina asemena orori, nu se putea gândi că asemenea atrocități se pot întâmpla în viața reală. Un suflet încă sensibil nu ar putea să țină piept unor scene atât de oribile, nici chiar imaginare.
Singurul joc căruia i s-a abandonat complet era cel al iubirii. A așteptat ani de zile să îi vină rândul, să se poată dedica trup și suflet trăirilor pe care le considera cele mai importante în viață, să fie personajul principal al unei povești de iubire, mai presus de cele din cărți. Partea cea mai frumoasă era că tocmai acesta nu era un joc. Era realitate, era împlinire, era superb!

Ioana oftă... Era un oftat melancolic, în care adunase atâtea amintiri deodată, un șirag lung, dar incomplet. Gândurile curgeau în valuri, mâna ei lucra orbește și pe foaia albă liniile și cercurile se concretizau într-un autoportret mai degrabă spiritual.
        Era chipul unei copile care devenise adult parcă din întâmplare. O fetiță care înaintase în vârstă și făcuse saltul inevitabil în vâltoarea maturității, dar nu-l facuse complet. Rămăsese puternic ancorată în copilărie...


Articol scris pentru SuperBlog 2013

Autumn













Friday, October 25, 2013

Sărbătorim cu... nVidia



       
“Ce să fie ? ce să fie ?”, s-a tot întrebat Alina mai bine de o lună. Este ziua iubitului ei, Mihai, peste fix o săptămână și până astăzi nu a reușit să găsească un cadou potrivit pentru gusturile lui de maniac al jocurilor pe calculator. Are de toate. Și în general, nu îi lipsește nimic. De la cele mai noi jocuri și telefon de ultimă generație până la banalele obiecte uzuale (ceasuri, curele din piele, adidași de firmă etc. ).
Așa că și-a stors creierii și pe cei ai prietenilor comuni și a descoperit în mare taină că cel mai potrivit cadou ar fi, printre altele, o placă video nVidia nou-nouță și uluitor de performantă (asta își imaginează ea după toate epitetele grandioase și criptate pe care le-au folosit băieții când au descris-o). Cică e mai bună decât ATI.  Așa parcă îl auzise și pe Mihai zicând. Prinsese din întâmplare informația asta cam tehnică.
            Pfffff, acum poate să respire ușurată. Alina nu prea înțelege lumea asta obscură a gameri-lor, lume din care uneori cu greu îl mai scoate pe Mihai. Odată aproape că a refuzat să mănânce desertul lui preferat pe care ea l-a pregătit cu multă dragoste, pentru că era foarte prins într-o misiune extrem de importantă din Assasin’s Creed. Dar îl înțelege într-un fel pentru că și ea își petrecea ore în șir citind, fără pauze.
          Așaaaaa. Cum se numește magazinul online unde trebuie să pună comanda? A, da. Mediadot. Și produsul cu pricina este Gainward GeForce GTX 650 Ti Boost 1024 DDR5. Orice ar însemna codificarea asta, un singur lucru îi este clar. Va fi un cadou minunat pentru Mihai chiar dacă ea nu înțelege mare lucru din el. Nici nu-i trebuie mai mult.
           Uneori și-ar dori să aibă și ea măcar pe sfert atâta pasiune pentru jocurile video cum are el. Cu siguranță, o astfel de schimbare ar mai estompa niște bariere de înțelegere dintre ei. Lumile lor au părțile alea care nu se îmbină prea bine sau chiar deloc, ca orice relație și poate este mai bine așa, nu? Dar totuși este hotărâtă să încerce un joc, așa, de dragul lui, să vadă și ea cum este cu adrenalina asta virtuală. Chiar așa să creeze dependență? Să zicem Lara Croft. Pare puțin mai feminin, după nume doar. Se așteaptă totuși la acțiune maximă și să câștige cu ajutorul iubitului, probabil.
          Nu e o idee deloc rea. Vede foarte bine cum industria jocurilor video câștigă teren și tot mai mulți oameni din jurul ei sunt atât de acaparați de jocurile lor preferate încât presimte că în viitor toată povestea asta va deveni un stil de viață cât se poate de real.
         În fine, acum că tot e prinsă de subiect, ce-ar fi să mai afle câte ceva de pe forumul de gaming, să învețe limbajul gamer-ilor și al plăcilor video, cam des utilizat de Mihai, mai ales când se întâlnesc cu prietenii. Aaaaa, și între timp să caute rețeta aia de tort de ciocolată de care i-a spus Ioana...

Articol scris pentru SueprBlog 2013