Mi-e sufletul plin...

Mi-e sufletul plin de nostalgii,

De tot ce vrei şi ce nu vrei să ştii,

De doruri, de tristeți şi bucurii,

De soare, de senin înalt şi ceruri gri.

Mi-e sufletul plin de nescrisă poezie,

De amintiri, de haos şi de armonie,

De flori, de fluturi şi de ploi mărunte,

De verde crud, de aripi şi de curcubeie frânte.

Mi-e sufletul plin de-o blândă primăvară,

De prea multe poveşti, de-o toamnă dulce-amară,

De fulgi de nea şi de păduri tăcute,

De maci, de levănțică şi vară pe trecute.

Mi-e sufletul plin de mine şi de tine,

De negri demoni, de lupte şi de bine,

De stele căzătoare şi iubire,

De viață, vise şi bucăți de fericire.

86 vs. 33

Unul dintre citatele mele preferate este "Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată."  al lui Octavian Paler.  De foarte multe ori m-a apăsat greutatea acestor vorbe în diverse situații din viață, când am lăsat lucruri "pentru mai târziu", iar "mai târziu" devine "prea târziu", contextul nu mai e favorabil sau potrivit pentru ceea ce am amânat.

În acelaşi registru, îmi dau seama că uneori, ceea ce nu scriu la timp, nu mai scriu niciodată. Pentru că nu mai are sens, pentru că nu mai simt ceea ce simțeam atunci când mi-a venit ideea prima oară şi aş scrie automat.

Un caz concret este un text pe care l-aş fi intitulat după o povestioară de-a lui Ionel Teodoreanu: "Bunicul a fost, bunica este." 

Nu mai ştiu exact ce voiam să scriu. Am lăsat ideea suspendată de mai mulți ani, iar bunica s-a stins şi ea anul acesta în iunie.

Ar fi împlinit 86 de ani în iulie, 86 fiind şi anul meu de naştere. Iar eu am împlinit 33 anul acest, 33 fiind anul ei de naştere.

Textul de care ziceam mai sus nu mai are sens, dar voi scrie altceva curând despre ei doi, bunicii mei, în casa şi curtea cărora am petrecut multe zile de vacanță, ce mi-au marcat frumos copilăria.

Jurnal (8) - marți, 27 august 2019

✿ Pentru azi… marți, 27 august 2019, 11:30 dimineaţa la birou

✿ Afară…  este încă prea cald. Toamna se lasă aşteptată 

✿ În bucătărie… a gătit soțul ieri. Supă de pui şi mâncare de cartofi cu afumătură.

✿ În casă… Linişte, ordine, curățenie la superlativ. Copilul e la bunici, casa e goală

✿ Sunt îmbrăcată…  rochie office neagră cu flori colorate. A doua zi de muncă după lungul şi totuşi insuficientul concediu de creştere a copilului. 

✿ Ascult… Redemption - David O'Dowda

✿ Citesc… Tot asta: "Ce se întâmplă în iubire" - Alain de Botton 
✿ Scriu... Urmează noutăți pe blog

✿ Intenționez… să fac un set de analize generale şi câteva controale medicale de rutină

✿ Mă gândesc… ce bine îi este lui David la bunici şi mă bucur că nu ne simte lipsa.

✿ Îmi doresc… Zile însorite, dar mai răcoroase 

✿ Sunt recunoscătoare… pentru că i-a trecut răceala lui David.

✿ Aştept cu nerăbdare… weekendul să-mi văd puiul

✿ Îmi place… că în această perioadă găsesc fructe bune şi gustoase de sezon
✿ Nu-mi place… cum s-a schimbat clima şi cum nu mai suport căldura ca înainte de naştere. Schimbările hormonale să fie de vină?

✿ Săptămâna care a trecut… a fost ultima din concediul de maternitate. Nu-mi vine să cred cât de repede a trecut un an şi zece luni! Parcă ieri îl țineam prima oară în brațe pe David bebe dulce!

✿ Ieri… A fost prima zi de muncă. De fapt, n-am lucrat nimic încă. Am reluat legăturile cu colegii vechi şi i-am cunoscut pe cei noi.

✿ Azi... o nouă zi de muncă, la fel de liberă.

✿ Planuri pentru sfârşitul săptămânii… Timp de calitate cu David

✿ Câteva planuri pentru săptămâna care urmează…  Nimic special

✿ Un citat preferat pentru azi... "Copiii tăi au nevoie mai mult decât orice să-i iubeşti pentru ceea ce sunt, nu să-ţi consumi tot timpul încercând să-i corectezi.” - Bill Ayers

✿ O fotografie de săptămâna trecută...

*** idee de jurnal preluată de la bloguri prietene*** 

Poveștile mele: Plan pentru viață (1)

Pe aleile pustii ale micului parc de la periferia orașului, începu să se simtă toamna. Copacii colorați în frunze ce stăteau să cadă aveau un aer de magie, de basm cu final fericit.

Corina pășea încet pe o alee singuratică și privea în depărtare la cei ce făceau jogging, în lumina unui soare blând de octombrie la amiază.

Se așeză pe o bancă. Strânse în mână o frunză îngălbenită și scăpă un suspin. Brusc, sinuciderea nu i se mai părea o ideea atât de rea. Toate știrile despre sinucideri care îi ajunseseră la urechi până atunci începură să capete sens. Îi blamase mereu pe cei ce recurgeau la acest gest de a-și încheia socotelile cu viața.

Nu înțelegea în ruptul capului cum poți să lași în urmă soț sau soție, copii, cățel, pisică, familie, fără cel mai mic regret. Acum lucrurile se schimbaseră. Înțelegea. Înțelegea cum viața însăși se simțea ca o povară de care nu te puteai nicicum descotorosi, nu o puteai nici porționa ca să pară mai ușoară, nu puteai să te ascunzi și nici să ceri ajutorul.

Plus că ea avea avantajul de a fi a nimănui. Avea 43 de ani și un istoric de trei căsnicii eșuate, finalizate cu divorțuri ce s-au încheiat anevoios și urât. Nu avea copii, frați sau surori. Părinții îi pierduse în urmă cu puțin ani, ambii bolnavi de cancer. Nu avea cine să sufere după ea. Locuia într-o garsonieră cumpărat cu chiu, cu vai după ultimul divorț și lucra ca editor de duzină la un trust media.

Era un job destul de bine plătit, dar monoton și fără viitor. Cel mai adesea, prelucra știrile din alte surse, pentru paginile unei reviste glossy.

Altfel, viața îi era plictisitoare. Nu avea prieteni apropiați, nu frecventa niciun club sau vreo sală. Ieșea rar în oraș de una singură și nu avea de ce să mai continue o viață complet lipsită de sens.

Își și imagina comentariile răutăcioase la adresa sinuciderii ei: "S-a mai sinucis o grasă!" sau "Uite, încă o distrusă!", "Pfff, a mai scăpat lumea de o proastă!"

Avea 1,70 m și 95 de kilograme. Era, ce-i drept, supraponderală, dar nici nu avea grijă ce mânca. Avea un stil de viață complet nesănătos. De la ultimul divorț, își promise că nu va mai găti în veci, și-așa nu i-a plăcut niciodată. O făcea doar din obligație, ca să-i satisfacă pe nesătulii cu care se încurcase la starea civilă.

Mânca adesea covrigi, sandvișuri, pizza și fast-food. La muncă, mai comanda câte o ciorbă, de poftă.

Acum se gândea la cea mai bună metodă de sinucidere. Otravă? Medicamente cu alcool? Somnifere? Metrou? Tăiat vene? Era o chestie la care trebuia să se gândească pe îndelete, din momentul în care ar fi luat decizia să-și pună capăt zilelor. În fond, avusese o viață de rahat. Măcar la moarte să nu sufere.

- Citește partea a II-a aici - 

Poveştile mele: Cu ochii-n patru (5)

Photo by Brandi Redd on Unsplash

Citeşte părţile anterioare, accesând link-urile de mai jos:

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Partea a IV-a 

Sorina se ridică brusc din pat, făcu un duș lung, se îmbrăcă repede, se pieptănă și își dădu cu rimel, afișând în oglindă în tot acest timp un zâmbet pe care nici ea nu și-l cunoștea.

Apoi ieși în hol și se privi lung în oglinda dressing-ului, aranjându-şi rochia ce-i venea atât de bine... Era atât de încântată de design-ul rochiei, de culoare, de formă, încât nici nu se gândea ce avea să-i dăruiască viața de acum înainte.

Iar viaţa, în lumina blândă a soarelui vară, parcă se îmblânzea şi ea. Nu-i pregătea momentan decât o întâlnire cu omul de care se îndrăgostise atât de ușor, care îi intrase în inimă și nu avea de gând să-l scoată de acolo vreodată. 

Își luă geanta în care strecură un luciu de buze ușor colorat, se asigură că are tot ce-i trebuie și ieși pe ușă aproape dansând.

Pășind în stradă, coborî pentru o clipă din nori și gândul îi zbură brusc la mama ei. Nu avusese niciodată o relație bună cu ea și deja se întreba când ar fi momentul potrivit să îi povestească despre noua ei iubire. Mama ei, Olga, a fost mereu băgăcioasă și cicălitoare, voia să știe fiecare pas al Sorinei și al Amaliei, voia ca ele să-i povestească totul despre viața lor, ca unei confidente, însă Sorina era de părere că Olga nu-și câștigase acest privilegiu, ci dimpotrivă.

Sorina nu se simțise niciodată iubită de mama ei. Uneori se mințea și voia să creadă că i se pare, dar comparativ cu Amalia, ea fusese Cenușăreasa, iar sora ei, una dintre surorile vitrege.

Chiar în seara aceea urma să se întâlnească cu Amalia. Venea la ea să-i aducă niște cărți pe care i le dăduse cu împrumut acum o lună. De atunci abia schimbaseră trei cuvinte pe Whatsapp. Nici cu ea nu avea o relație prea apropiată. Vorbeau rar și superficial.

Sorina își invidia în sinea ei sora pentru relația pe care o avea de aproape cinci ani cu Ștefan. Erau perechea ideală, erau mereu împreună și păreau atât de fericiți că Sorina nu suporta să îi vadă prea des. Da, era geloasă și dacă ar fi întrebat-o cineva vreodată, nu s-ar fi sfiit să recunoască.

Amalia a avut dintotdeauna tot ce Sorina doar a visat: iubirea și atenția mamei lor, studii la o facultate de prestigiu, un job minunat în publicitate cu multe contracte, o relație stabilă și perfectă, un iubit chipeș și educat, care o iubea și o răsfăța ca pe o prințesă.

Abia aștepta întâlnirea de diseară să-i spună Amaliei că a venit și rândul ei să fie fericită. Na! Și o să fie chiar mai fericită decât ea, o să vadă! 

Frământările îi fuseră risipite de un clinchet al telefonului. Era un mesaj de la Matei în care îi spunea că o așteaptă azi la prânz, cum au stabilit. Sorina răspunse repede, cu mâinile tremurânde, adăugând un pupic la finalul mesajului.

Gândurile negative i se risipiră și începu să viseze din nou la întâlnirea cu Matei, la viața frumoasă ce spera să o aibă împreună. Era sigură că, de data asta, și-a găsit, în sfârșit, bărbatul ideal pentru ea, pe care îl așteptase atâția ani și pe care îl merita din plin. Era fericită!

Poveştile mele: Acel tip (1)

Photo by Jesper Aggergaard on Unsplash

George era acel bărbat care făcea toate fetele să râdă, să-şi dorească să iasă cu el la o cafea cel puţin o dată. Şi nu numai la o cafea.

Era tipul care nu a avut niciodată o relaţie serioasă şi nici nu părea să tânjească după aşa ceva. Pierdea adesea nopţile prin cluburi, adăugând noi şi noi nume pe lunga listă de cuceriri, nume pe care le uita imediat ce erau rostite.

Era genul de bărbat care nu credea în dragoste, în compromis, în sentimente şi emoţii. Nu voia decât să se distreze şi să se simtă bine.

George avea ochi verzi jucăuşi, păr castaniu nearanjat, un zâmbet copilăresc, dar fermecător ce atrăgea privirile destul de repede. Era antrenor de fitness la o sală din centrul capitalei.
Chiar acolo, intra zilnic în contact cu tinere frumoase, cu trupuri bronzate la solar, buze voluptoase și forme generoase, îmbunătățite chirurgical, pe ici, pe colo.

Le studia pe fiecare în parte, se amuza în sinea lui cum se prefăceau neștiutoare doar ca să îi ceară ajutorul, pentru ca, la un moment dat, unul dintre ei să facă următorul pas, să îl invite pe celălalt la o petrecere, la o cafea, într-un club.

De ambele părți, era clar că nu există așteptări serioase. George accepta sau făcea astfel de invitații mai multe în același timp. Era convins că niciuna dintre tinerele agățate nu are altfel așteptări de la el. El voia distracție, ele la fel. 

Și el, și tipele ce intrau în joc, știau ce urmează. Scenariul clasic în care vor merge împreună undeva, vor bea, vor fuma, vor mânca ceva, vor face sex nebunesc, iar a doua zi, după un "La revedere" natural sau, după caz, stânjenitor, își va vedea fiecare de drumul lui, căutând următoarea victimă.

George era de părere că dacă vrea ceva select, ar trebui să meargă mai des pe la librării sau biblioteci, probabil printre tocilare înțepate, cu ochelari și care se fâstâceau la prima privire pe care le-ar fi aruncat-o.

Dar el nu citea și nici nu frecventa astfel de locuri. Postările de pe Facebook și mesajele primite erau singura lectură din rutina lui zilnică.

Tăceri mânăstirești

Photo by Ümit Yıldırım on Unsplash

Nu-i niciun loc pe lumea asta mai liniștit, mai senin, mai plin de pace decât propriul suflet. Sau o mănăstire bine ascunsă cu miros tainic de mir, de sfinţenie, cu glas murmurat de măicuţe ce se roagă.

Dacă sufletul este un locaș, atunci poţi găsi un strop de liniște chiar şi în cea mai infernală aglomeraţie. Chiar și la orele de vârf, când prin sinapsele neuronale se perindă mii de gânduri pe secundă, chiar și atunci când la fiecare respirație, îți înfloresc zeci de frânturi de emoții pe care nu știi cum să le gestionezi. 

Chiar și atunci când întrebări existențiale iau naștere tumultuoase în mintea-ți brusc neîncăpătoare pentru atâta agitație și zgomot, și din afară și dinăuntru.

Uneori, îmi zboară gândul la cimitirul din vârful dealului împădurit din orașul natal. Cu ceva timp în urmă, mergeam acolo mai des, cu o lumânare la cei trecuți dincolo și se simțea așa o pace, o liniște, mai ales în miez de vară, cu soarele sus pe cer. Trebuia doar să taci, să asculți și să privești. 

Să te asculți și să te privești din interior spre exterior. Să îți iei în seamă gândurile care se risipesc brusc când le privești pe fiecare în parte, rămânând doare cele ce contează cu adevărat. Sau poate nici alea. Închizi ochii și te bucuri de golul liniștitor ce se cască senin în sufletul tău. Golul de care ai uneori așa mare nevoie. Ca să poți respira din nou aer proaspăt și să îl umpli cu frumos și cu soare.

În cimitir, unde cei dragi ni se odihnesc, miroase a mir și a busuioc, a lumânări ce ard, luminând sufletele celor adormiți, a flori de câmp și a iarbă arsă de soare. Asculți greierii ce zac la umbră, printre firele de iarbă, și îți dorești, pentru o clipă, să fii unul dintre ei.

În cimitir, printre tăceri mânăstirești și cruci pestrițe, sufletul tânjește spre o lume mai liniștită, mai bună, mai tăcută, fără grabă, fără agitație, fără griji. Tânjește după "loc luminat, loc cu verdeață, loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea."...