Zile și zile

Sunt zile în care nu-mi vine să zâmbesc, în care colțurile gurii sunt mai încăpățânate decât voința mea educată să privească în sus.

Sunt zile mohorâte de noiembrie, în care soarele străbate vesel printre norii cenușii, dar ceața din priviri rămâne neclintită.

Sunt zile în care răspunsurile monosilabice la poveștile spuse din suflet nu-mi mai sunt de ajuns.

Sunt zile în care indiferența este un refugiu atât de cald, primitor, încăpător, încât mă întreb de ce nu mă adăpostesc acolo mai des.

Sunt zile în care chiar și iubirea devine patetică, dincolo de frumusețea și autenticitatea ei.

Sunt zile în care nici tot zahărul din lume nu poate vindeca amărăciuni învechite.

Sunt zile în care îmi închid ușa în fața celorlalți fără să ezit și fără să regret.

Sunt zile în care oamenii îmi oferă doar zâmbetul fals de după cafea.

Sunt zile, cele mai multe, în care nu apuc să mă plâng. Mereu mi-o ia cineva inainte. Ar trebui să le mulțumesc acestor persoane pentru că nu îmi dau timp să îmi fac griji pentru mine, pentru ca în final să văd doar partea bună a lucrurilor.

Sunt zile în care singurul loc care mă face să mă simt încă vie este cimitirul viselor neîmplinite.