Întotdeauna am
învățat foarte bine, am avut mereu note mari, am fost cea mai bună din clasă
ani de-a rândul, am primit premiul I cu coroniță din clasa I până într-a XII-a.
Părinții mei au
ținut mereu ca noi copiii să învățăm bine, pentru viitorul nostru, pentru a
ajunge „cineva”. Deși nu toți am avut aceleași capacități sau abilități, sau
aceleași preferințe de domenii.
Cel mai concret
exemplu este acela că într-o clasă de 25-30 de elevi, vor fi mereu cei care
învață cel mai bine și cei care învață cel mai puțin bine. Aceștia din urmă, pe
vremea mea (anii ‘90) erau într-un fel discriminați, profesorii nu lucrau
foarte mult cu ei, pentru că... nu învățau bine, deci nu se merita. Cel puțin
așa vedeam și încă văd lucrurile. Acelor copii nu par să li se fi dat șansele
pe care le meritau pentru a-și dezvolta abilitățile, pentru a-i ajuta să devină
oameni poate mai buni decât sunt astăzi. În schimb, acei copii au devenit copii
cu probleme unii dintre ei, alții s-au închis în ei, nutrind frustrări pe care
nu le-au verbalizat probabil niciodată la acea vreme.
Consider,
așadar că o campanie sau un proiect care i-ar pregăti pe elevi pentru viață,
trebuie să înceapă în școli, cu schimbarea profesorilor și a standardelor
prăfuite de predare (nu este cazul tuturor școlilor și profesorilor, desigur).
Tot la acest
nivel, o idee care ar trebui luată în calcul este că accentul ar trebui pus
foarte mult pe punerea în practică a cunoștințelor, pe organizarea de
workshop-uri, de excursii în diverse locuri despre care se învață la școală
pentru a facilita asimilarea corectă, și nu mecanică a informației.
Elevul trebuie
de asemenea încurajat sa nu învețe pentru notă, atât la școală cât și acasă. Profesorii
și părinții trebuie educați și ei să înteleagă că elevii nu trebuie neapărat sa
ia note de 10 pe linie ca să fie considerați elevi buni. Rare sunt cazurile în
care acest aspect este înțeles cu adevărat.
Tot aici
menționez că în funcție de interesele elevului ar trebui să se reducă numărul
de materii la strict acelea de care este interesat (începând din liceu, de
exemplu).
S-ar zice că asta
se face deja, dar de exemplu la liceul unde am urmat Specializarea Limbi Străine,
am studiat încă matematica, fizica, chimia, desenul și muzica (ceea ce mie
personal nu mi-a displăcut, chiar din contră...) până în clasa a 10-a și,
respectiv, a 12-a. Nu neg necesitatea acestor materii chiar și la profilele filologice.
Insă aceste arii de învățământ, în exemplul dat, ar fi trebuit să fie opționale
în cazul în elevul X sau Y ar fi vrut să nu piardă de tot conexiunea cu materiile
enunțate.
Ce legătură are
acest aspect cu pregătirea elevilor pentru viață? Este simplu : aceștia sunt
obligați să învețe pentru toate cursurile, inclusiv cele care nu sunt în directă relație cu
planurile lui de viitor, creându-le frustrări, mai ales atunci când notele la
fizică, de exemplu sunt mici deși X este un elev de nota 10.
Și pentru că educația
începe în familie, este esențial ca educarea părinților să fie unul dintre
principalele nivele pe care sistemul de învățământ să se axeze.
Gândirea clasică,
chiar nesănătoasă aș spune, a părinților care descurajează copilul când ia notă
mică : “dar X de ce a luat notă mai mare
decât tine?” ar trebui literalmente desființată.
Pentru că
frustrarea crește mai ales atunci când altă dată odrasla (învățată să fie
comparată mereu cu X sau Y sau chiar și cu Z) spune că și X a luat notă mică,
replica este : ”Dar ce mă interesează pe mine de alții? Eu vreau ca tu să iei
note mari și să înveți bine!”
Tot la nivelul
familiei, elevii trebuie încurajați, dar lăsați liberi în același timp, îndrumați când sunt
confuzi, sprijiniți atunci când își dau seama că le place ceva foarte mult dar
nu știu încotro s-o apuce.
Un alt exemplu
personal: Mi-a plăcut foarte mult botanica (studiată în clasa a 5-a), drept
urmare am dorit să urmez specializarea Biologie-chimie
în liceu. Însă părinții au considerat că este mai bine sa studiez limbi străine.
Ceea ce am și făcut. Pentru că mi-a plăcut totuși acest profil, am decis să aleg
mai departe pentru facultate tot limbi străine. Însă, din motive obiective am
ajuns să studiez Comunicare și Relații Publice. Mi-au plăcut foarte mult acele
cursuri, însă nu m-am regăsit niciodată în acest domeniu. Drept urmare, nici nu
profesez.
Un alt nivel la
care ar trebui să se lucreze pentru a se îmbunătăți latura umană a viitorului
copilului, este elevul însuși.
Am auzit în
tramvai conversația dintre doi elevi de clasa a 9-a sau a 10-a. El îi spunea
colegei că fratele lui are cel mai tare job: este pazinc la un complex
comercial. Toată ziua stă și trebuie doar să monitorizeze activitatea din
complex de pe camerele de luat vederi. Asta ar vrea să se fac puștiul „când va
fi mare”. În ideea că: „ce poate fi mai tare decât un loc de muncă unde să fii
plătit ca să stai degeaba?”
Tot în tramvai,
am auzit elevi de liceu vorbindu-și de rău profesorii.
Aici cred că
profesorii ar trebui să ia atitudine. Îmi
amintesc că uneori în orele de geografie locală sau biologie, domnii profesorii
ne duceau pe deal sau în parc pentru o mai bună înțelegere a informațiilor
prezentate. Iar un alt domn profesor din liceu își făcea elevii să învețe prin
simlu fapt că avea un simț al umorului contagios, ceea ce îi determina pe elevi
să îl îndrăgească și să învețe cu plăcere. Nu numai că domnul profesor avea simțul
umorului, dar și o anumită perspectivă asupra lucrurilor care permitea minții
neșlefuite a elevilor să păstreze esențialul în bagajul de luat mai departe în
viață.
Comportamentul copiilor
ar mai putea fi influențat și schimbat dacă ar avea parte de niște activități
diverse în timpul sau în afara cursurilor, ca mersul la teatru, sau vizionarea unor filme educaționale
la orele de dirigenție. De exemplu, filme motivționale care le-ar putea schimba perspectiva și gândirea (mai mult sau mai puțin) chiar și elevilor "cu probleme".
Dirigintelui ar
trebui să îi pese cu adevarat de elevii pe care îi are sub aripa sa
călăuzitoare și nu doar daca „tocesc” cu brio pentru materiile din programa școlară. Aș sugera să existe măcar o dată pe lună ședințe
particulare (scurte) față în față cu
dirigintele și fiecare elev pe rând. (analogie cu sistemul manager – subordonat
de la compania unde lucrez). În aceste ședințe, elevilor li s-ar oferi ocazia
să se deschidă mai mult, să găsească un adevărat îndrumător în respectivul
profesor și, de ce nu, un deschizător de drumuri.
De asemenea,
foarte benefice pentru dezvoltarea judicioasă a elevilor ar fi activităţile de
tip voluntariat. De exemplu: Şcoala mea verde care presupune întreprinderea
divereselor actîvităţi ecologice şi a concursurilor interşcoalare care îl fac
pe elev să se simtă important în societate pentru că acţiunile lui de grup şi
individuale au efecte pe termen lung.
Alte activităţi
ar fi cele de la aşa-numitele Cluburi ale copiilor. Acestea oferă cursuri (gratuite)
pe diverse domenii, care încurajează creativitatea, implicarea in activităţi
culturale şi artistice care îşi pun negreşit amprenta pe modul în care acel
copil va creşte şi se va dezvolta pe plan profesional şi personal.
Trebuie
neapărat punctat că pentru ca acelaşi obiectiv menţionat anterior să fie atins,
trebuie să nu li se mai îngrădească gândirea, cu clişee de tipul: “Așa da!/ Așa
nu!/ Asta e bine! Asta e rău!”
Pe aceleaşi
planuri, s-ar putea găsi N soluţii şi idei de campanii pentru ca un copil să
crească frumos, având ca punct de pornire şi sprijin atât şcoala cât şi familia.
Drumul este
într-adevăr lung
și anevoios, însă merită fiecare efort,
fiecare strop de sudoare, fiecare minut de stres deoarece împreună avem puterea
de a schimba societatea în care trăim.
Articol scris
pentru SuperBlog Spring 2014
Probă sponsorizată
de Reeija - magazin online
care oferă accesorii damă
No comments:
Post a Comment